Noi apariţii editoriale în peisajul artistic francez merită să fie semnalate, datorită curajului, originalităţii şi remarcabilei lor convergenţe de analiză, confirmate de actualitatea expoziţională. Eseul venerabilului filozof Nicolas Gri­maldi rezumă, prin titlul cărţii sale Efer­vescenţa vidului (Grasset, 2012), constatarea unei situaţii paradoxale: asistăm, în prezent, la extenuarea şi, concomitent, la inflaţia artei. Specificul operei de artă din toate timpurile, observă el, este noutatea ei permanentă, fiecare nouă privire declanşînd o nouă contemplare admirativă, ce nu provine nici din aparenţa şi nici din materialitatea ei. Ea provine din jocul ce consistă în reînnoirea perpetuă a interpretării diferite a sensului ei. Arta se prezintă ca un model a ceea ce mai noi toţi aşteptăm de la viaţă, eliberată de oboseală şi de uzură... Nicolas Grimaldi constată că arta contemporană a repudiat orice fel de intenţionalitate şi şi-a interzis ea însăşi orice semnificaţie. Ba chiar revendică insignifianţa, lucru ce n-a împiedicat ca o anumită castă să o adopte cu entuziasm. Chiar atunci cînd e şocantă, ea nu deranjează pe nimeni. Nehrănind în nici un fel imaginaţia, ea poate fi privită fără să fie văzută. Un nou joc îl înlocuieşte pe cel care a funcţionat timp de milenii: societatea contemporană se preface că ia suma de noutăţi eteroclite (bric-à-brac) drept artă, iar negustorii de artă se prefac că ele sînt opere, pentru a obţine cote uluitoare, în timp ce publicul amuzat se preface a lua valoarea financiară drept valoare artistică. Pînă în prezent, creaţia hrănea imaginaţia. De-acum înainte, e de ajuns să imaginezi ceva pentru a te convinge că ai şi creat, de fapt. Simularea înlocuieşte realitatea. Această ficţiune generalizată, ca o scamatorie, dă un „efect de realitate“ în care cuvintele înlocuiesc materia. Din fericire, o parte din ceea ce se revendică drept art