Că în ianuarie am avut parte de o revoluție, sau, măcar (în varianta mai puțin pretențioasă) o revoltă populară nu mai contestă nici măcar Traian Băsescu. Într-o emisiune la Realitatea TV a recunoscut că prin forțarea lui Raed Arafat (”ghici ghicitoarea mea?”) să-și dea demisia a atins limita suportabilității sociale. Iar într-un răspuns din actuala campanie electorală, referitor la ce s-a întâmplat în Piața Universității, a admis că, cel puțin în prima fază, oamenii au ieșit pentru că și-au dorit o schimbare, și nu la vreo comandă politică, pe listă de partid ori de sindicat. În plus, a renunțat la ”varianta oficială”, conform căreia schimbarea Guvernului Boc ar fi fost pregătită și gândită încă de prin noiembrie/decembrie 2011.

Schimbarea de formă, numirea lui MR Ungureanu ca premier și Guvernul de juniori PDL n-au fost suficiente pentru a satisface nemulțumirea populară. Liderii din teritoriu ai PDL au simțit acest lucru mult mai bine decât ”centrul” și s-au grăbit să părăsească barca. Astfel, Guvernul MRU a rămas fără susținere parlamentară, iar USL a preluat puterea în Parlament și a obținut un scor mai mult decât substanțial la alegerile locale.

Victor Ponta și Crin Antonescu n-au înțeles însă un lucru esențial. Revoluția/revolta nu a avut ca scop aducerea lor la Putere. Ci o schimbare decisivă se sistem și de mentalitate în a face politică. Nu pentru rotația de cadre au ieșit oamenii în stradă, iar dacă au interpretat astfel victoria de la ”locale” s-au înșelat amarnic. Pe de o parte acest lucru se explică prin sancțiunea populară pentru PDL, pe de altă parte, pentru că nemulțumiții din stradă nu au avut pregătită o alternativă proprie, candidați și o rețea națională de susținere a lor. Astfel, USL a fost considerat ”răul mai mic”, dublat de o speranța că ar fi învățat ceva din lecția primită de PDL.

Revendicările din ianuarie au fost dint