Era de aşteptat să se ajungă şi aici: după ce în vremea lui Ceauşescu, un roman de George Orwell citit în original, pe sub mână, prevenea asupra efectului supravegherii permanente, s-a găsit o televiziune deşteaptă, în plină democraţie, să copieze un format occidental care să ţină în izolare, sub camere permanent active, un grup de tineri, urmărindu-le relaţionarea, conflictele, secretele, reacţiile.

Nu a mai trecut apoi mult până să vină un ministru deştept al educaţiei şi, sub pretextul obsesiei pentru adevăr şi performanţă reală, să pună bacalaureatul sub camere de supraveghere. Curând, pentru referendumul abia încheiat, s-a solicitat - de către un partid care, pe când organiza el sesiuni electorale nici nu s-ar fi gândit la aşa ceva - punerea fiecărei secţiuni electorale sub supraveghere filmată, ca o garanţie că nu se fraudează. De aici înainte ne putem aştepta şi la alte formule de confiscare poliţienească a realităţii: prin parcuri, în biblioteci, în propriile case (restaurantele şi alte obiective de interes public, inclusiv colţurile de stradă, beneficiază deja de aşa ceva). Cu toate acestea, legăturile sociale coezive, autentice şi funcţionale, dintr-o societate nu pot fi substituite de aparate şi tehnologii. Ori funcţionează, şi atunci e în regulă, cu bune şi cu rele, ori nu funcţionează, şi atunci se cuvine să fie reinventate şi reconstruite de la zero, pe noi baze.

Nu poţi pretinde legitimitate politică într-o logică ale cărei fundamente le negi. Încredere în aleşi se cuvine să aibă ca răspuns încrederea aleşilor în cetăţeni. Una fără alta nu merge, democraţia univocă nu este de mocraţie.

În aceeaşi ordine merită amintit şi de cei care socotiesc că avizul Curţii Constituţionale este valid în ce priveşte cifra de voturi necesară trimiterii pe tuşă a preşedintelui suspendat, dar că acelaşi aviz nu contează atunci când