Rareş Dumitrescu spune că pauza mare dintre prima parte a tabloului şi fazele finale nu i-a priit.
Finala mică s-a încheiat de cîteva minute, dar transpiraţie continuă să ţîşnească pe fruntea românului. Valuri, valuri, care se prăvălesc în ochi, maschează un pic dezamăgirea cu perdeaua lor sărată.
- Bună, Rareş! Cum a fost ziua aceasta?
- Rea, nu bună! Cum să fie? M-am străduit, dar se pare că n-am făcut ce trebuia. Am avut ghinion şi cu arbitrajul, atît la semifinală, cît şi la asaltul pentru bronz. Asta m-a deraiat un pic. Probabil că, dacă eram mai atent, puteam să iau medalia de bronz.
- Au fost prea aproape semifinala şi finala mică?
- Nu, nu cred că asta a fost o problemă.
- Contra lui Ochiuzzi, ce nu a mers?
- Îmi propusesem o anume tactică, dar cum primele tuşe au ieşit invers decît am plănuit, totul s-a dat peste cap. Mi-a fost greu să construiesc altceva.
- Eşti obişnuit cu protestele italienilor, Ochiuzzi în cazul acesta.
- Da, noi, cei de la sabie, ştim foarte bine stilul italienesc. Ei cer mereu reluări, influenţează arbitrii, îşi iau mult timp între asalturi. Doar că el e numărul trei în echipa lor, noi îi întîlnim mai des pe 1 şi 2 de la ei, Montano şi Tarantino.
- Nu eşti nici măcar un pic mulţumit de performanţa ta?
- Dacă m-ar fi întrebat cineva de dimineaţă, probabil că aş fi spus că da, e OK, am ajuns între primii patru. Acum însă, după cum au fost ultimele două dueluri, nu mai gîndesc la fel. Nu e medalie. Locul patru nu se premiază.
- Se poate spune că au fost două bucăţi distincte de zi, te-a deranjat asta?
- Da, a fost diferenţă mare de timp între preliminarii, să zicem, şi fazele finale. Poate că m-am răcit, am ieşit din priză.
- Ce ai făcut în timpul ăsta?
- Am încercat să mă relaxez, să nu mă gîndesc prea mult, am făcut şi un masaj. Evident, n-a fost bine. Data
