Marţi seară, după concursul înveşmîntat în bronz al României, antrenorul Octavian Belu a fost oprit de ziariştii străini şi întrebat, cu uimire, despre un anume lucru.

Cum e posibil ca, de 36 de ani şi 10 Olimpiade încoace, să fim mereu pe podium la echipe? Cu aur, cu argint, cu bronz, dar acolo, mereu acolo!, indiferent cine au fost adversarii de-a lungul timpului. Am început, ca RSR, contra URSS şi RDG. Mai tîrziu, URSS s-a transformat în CSI, apoi în Rusia. RDG, actuala Germanie, s-a pierdut, nu mai contează.

Au apărut, în schimb, puternice, periculoase, SUA şi China. Toate şi toţi au avut fluctuaţii. Pînă să-şi facă superechipa de acum, americancele n-au avut abonament la podium. Rusoaicele au rămas şi ele lîngă medalii la Beijing, acum China s-a văzut sub linie. Nu şi România. România a reuşit să rămînă sus.

Cum a explicat Octavian Belu? "Prin muncă şi dăruire", acele cuvinte de care am învăţat să ne ferim pentru că prea ne sună a clişeu. Dar nu e viaţa plină de clişee? Să petreci zile întregi cu acelaşi program, trezire, antrenament, odihnă, antrenament, culcare, simplificînd la maximum, nu e un clişeu? Ba da, dar unul necesar, inevitabil pentru atingerea scopului.

Muncă şi dăruire, aşadar. Plus teama că, din cele opt senioare disponibile, dacă se accidentează două e criză majoră. Nu ne putem compara cu milioanele sau doar miile de legitimaţi din alte ţări. Sună banal. Munceşti şi cîştigi, nu? Ce mai vrem? Dar nu e doar asta.

Bronzul londonez a fost obţinut, într-o premieră pe jumătate inedită, pe jumătate dureroasă, cu cinci gimnaste de cinci vîrste diferite. În mare, trei generaţii amestecate. Acesta este, în mintea mea, marele triumf nevăzut! Acela de a pune laolaltă sportive diferite ca stil, personalitate, dar şi vîrstă şi de a le transforma într-o echipă. Una de bronz, cel mai preţios metal pe care îl putem atinge acum. @N_P