Biserica Ortodoxă Română nu s-a grăbit niciodată să facă canonizări. Cuvioșii noștri au fost recunoscuți în calendarele creștine abia în anul 1955.

Racla Sfântul Ierarh Iosif cel Nou de la Partoș se află în Catedrala din Timișoara. El a fost canonizat în 1955

Secole de-a rândul, românii au crezut că nu au sfinţi, că sunt un neam de păcătoşi, că nu pot să-i ofere lui Dumnezeu însoţitori de acelaşi sânge cu ei. Ruşii, grecii, sârbii, chiar până şi bulgarii se împăunau cu sfinţenia unor conaţionali de-ai lor, trecuţi în propriile calendare.

Sfântul Sinod şi canonizarea

În realitate, Biserica Ortodoxă Română nu s-a grăbit, din diverse motive, în a face canonizări. Prin canonizare se înţelege înscrierea sau aşezarea cuiva în canonul sau catalogul sfinţilor, ca o formă de recunoaştere a sfinţeniei sale de către autoritatea bisericească.

În tradiţia creştin-ortodoxă, canonizarea o face Biserica. Dar nu singură, ci la iniţiativa credincioşilor. Actul solemn al canonizării este întărit şi emis de către Sfântul Sinod. Marele pas a fost făcut abia în anul 1950, la 28 februarie, când, sub preşedinţia patriarhului Justinian Marina, au început lucrările privind canonizarea oficială a unor sfinţi ai neamului.

O altă "ceată cerească", în 1992

În şedinţa solemnă de pe 10 octombrie 1955, au fost trecuţi în calendar opt sfinţi români, iar cultul altor şapte sfinţi, de alt neam, dar cu moaşte la noi în ţară, a fost generalizat.

Au fost trecuţi în calendar: Sfântul Ierarh Iosif cel Nou de la Partoş (15 septembrie), Sfinţii cuvioşi mărturisitori Visarion, Sofronie de la Cioara şi Sfântul Mucenic Oprea (21 octombrie), Sfântul Calinic de la Cernica (11 aprilie), Sfinţii Ierarhi şi Mărturisitori Ilie Iorest şi Sava Brancovici, mitropoliţi ai Ardealului (24 aprilie).

O altă etapă în ceea ce priveşte canonizarea în BOR a avut loc abia în iun