Toate televiziunile vor cîteva vorbe de la campioana olimpică de la sărituri. De la cea care încă e campioana olimpică la sol şi poate deveni din nou. Ea, Sandra Izbaşa, zîmbeşte. Pare un copil fericit care are de gît o jucărie deosebită, cam mare şi cam grea, dar atît de dorită!
Octavian Belu se retrage în lateral şi o lasă pe Sandra să răspundă la întrebări. Ea face însă un gest spontan, minunat, de o generozitate ce te lasă perplex. Îşi scoate medalia şi i-o pune la gît antrenorului. Val de emoţie.
"În atîţia ani, e prima dată cînd un sportiv îmi aşază medalia lui la gît", mărturiseşte Belu. Nu e obişnuit, ar vrea să i-o înapoieze fetei cît mai repede, dar ea îi spune s-o mai ţină. Aşa e Sandra. Surprinzătoare. Un copil fericit. De fapt, o tînără fericită care acum patru ani nu ştia cum va evolua viaţa ei. Nici cariera.
Iar acum iat-o aici, la 22 de ani, cu un noi titlu olimpic cucerit. Cîte gimnaste române au mai reuşit asta de-a lungul anilor? Doar două: Nadia Comăneci (1976-1980) şi Simona Amînar (1996-2000). De duminică, Izbaşa li se alătură.
- Sandra, cum ai trăit această finală?
- A fost dificil, la finală cu iei contact cu aparatul decît atunci cînd intri în concurs. Dar am arătat că acela care e pregătit face surpriza.
- Ai ştiut cum s-a desfăşurat concursul?
- Nu. Eu nu mă uit niciodată la nimeni, caut să mă concentrez doar pe ce fac eu.
- Asta înseamnă că n-ai ştiut imediat că eşti campioană olimpică!
- Nu, am aşteptat nota şi apoi să se afişeze clasamentul. Abia atunci am aflat.
- Ai revenit la acest aparat după ce o vreme nu l-ai mai făcut.
- Da, de doi ani îl pregătesc din nou. Şi vreau să le mulţumesc antrenorilor, doamnei Bitang şi domnului Belu, că au insistat, că mi-au explicat şi m-au convins. Fără ei, n-aş fi aici, cu medalia.
- Ce aşteptai tu de la sărituri?
- Mi-am dorit
