Echipa feminină de gimnastică a României seamănă cu o broască ţestoasă. Înaintează încet, meticulos, atentă la fiecare mişcare. Atunci când simte un pericol în jurul ei, ceva care să-i pună existenţa sub semnul întrebării, se retrage sub carapace precum o făceau soldaţii lui Alexandru Macedon în acea falangă protejată de scuturi.

În timpul concursului olimpic pe aparate de duminică, Sandra Izbaşa a dus o luptă cu ea, în primul rând, şi mai puţin cu cele şapte adversare. Gimnasta trebuia să se autodepăşească pe sine, să-şi facă săriturile cât mai exact, să le împingă spre perfecţiune. Semăna cu un alpinist care urcă spre vârf atent la fiecare pas pe care îl face, conştient că orice greşeală este sinonimă cu o cădere în hău.

Ieşită la încălzire, Sandra m-a observat în spatele parapetului din spatele covorului de elan. Şi-a ferit imediat privirea şi nici eu n-am încercat în vreun fel să-i distrag atenţia. M-am abţinut să o încurajez. Avea cine să o facă - din tribună se auzea, din când în când, câte un "Hai, Sandra!". Izbaşa nici măcar n-a tresărit. Părea că se află sub un clopot de sticlă. Evita să se uite și spre cele cu care se lupta pentru "aur". "Nu m-am uitat la săriturile americancei McKyla Maroney. Mi-am dat seama ce a făcut după cum a reacţionat sala", a recunoscut Izbaşa.

Aflat în afara zonei de concurs, Octavian Bellu a făcut câţiva paşi şi i-a transmis un ultim mesaj de încurajare. Oamenii de ordine l-au invitat afară pe antrenorul intrat în Cartea Recordurilor cu medaliile sale "fără număr". Acesta s-a conformat, dar a revenit mai apoi, de parcă ar fi uitat că nu avea voie acolo. Bellu stătea ca pe arcuri. Ce i-a spus Bellu? "Într-o asemenea finală acumulezi toate emoţiile pe care le au celelalte concurente. Vezi că unele fac, altele nu. I-am spus să nu se uite la celelalte. La ce fac ele, la note. Să-şi facă treaba aşa cum ştie ea mai bine