După opt ani, România a urcat pe podiumul olimpic la sărituri. În 2004, la Atena era Monica Roşu. Acum, în 2012, la Londra este Sandra Izbaşa. Bucureşteanca a devenit a treia gimnastă autohtonă, după Nadia Comăneci şi Simona Amânar, care cucereşte aurul la două ediţii consecutive ale Jocurilor Olimpice.

O săritură se învaţă în trei-patru ani

Inventatoarea celei mai grele sărituri din lume în gimnastica feminină, Simona Amânar consideră că medalia de aur răsplăteşte pe deplin lupta pe care blonda gimnastă a dus-o cu propriile limite în ultimii patru ani. "Sandra este un fenomen, este incredibilă pentru că e greu să revii aşa cum a făcut-o ea după o accidentare cumplită, apoi să îţi pui la punct două sărituri într‑un timp relativ scurt, în condiţiile în care o săritură se învaţă în trei, patru ani", spune Simona. Campioană olimpică la sărituri la Atlanta, pe când avea 17 ani, Amânar a urcat pe prima treaptă a podiumului şi la Sydney când avea 21 de ani, cu unul mai puţin decât are Sandra. "Nu este uşor să faci performanţă la această vârstă, antrenamentele le duci mult mai greu decât o gimnastă de 15-16 ani, uzura îşi spune cuvântul. E foarte dificil şi psihologic, eu chiar înainte de Sydney am vrut să mă las", continuă fosta gimnastă.

"Dacă aş fi avut accidentarea ei, m-aş fi retras"

În 2009, în timpul unui antrenament, Sandra îşi rupea tendonul lui Ahile la piciorul drept. I-a luat un an să se pună pe picioare, a adunat concurs cu concurs şi în 2011, la Europene, ataca după cinci ani o finală la sărituri. "E foarte greu să revii pentru că practic o iei de la zero şi tot timpul le vezi pe colegele tale cât de mult sunt înaintea ta. Sincer, dacă aş fi avut accidentarea Sandrei, eu nu aş mai fi făcut gimnastică. Am avut o fractură cu ruptură de ligamente, am stat o lună să îmi revin şi am avut nevoie de un an ca să recuperez totul, de aceea mi se