O presupusă infracțiune s-ar fi comis pe 2 august 2012, când Curții Constituționale (CCR) i s-a ransmis o informație din partea Ministerului Administrației și Internelor, conform căreia nu s-ar cunoaște numărul exact al alegătorilor români. De pe 3 august 2012, seara, avem deja interceptări telefonice a cel puțin doi miniștri, dar și ai unor alți ”domni” și ”doamne” (așa apar în transcrierile procurorilor). Mi-aș fi dorit să avem o Justiție la fel de eficientă în nenumăratele cazuri de corupție și abuzuri despre care s-a relatat în mass-media autohtonă și din care făptuitorii au rămas cel mult cu ”rușinea publică”.
În fața unei asemenea ”eficiențe” nu doar că nu mă pot bucura, dar am și temeri serioase: mi-e greu să-mi imaginez cum s-a desfășurat, din punct de vedere fizic, întreaga operațiune. Cine și când s-a autosesizat în acest caz, cine a distribuit sarcinile, cine s-a apucat de lucru, în cât timp s-a stabilit lista posibilului făptuitor și a complicilor lui, cine a scris referatul referitor la necesitatea punerii sub urmărire a convorbirilor telefonice a persoanelor de pe listă, când a ajuns pe masa judecătorului, cine a decis prioritizarea dosarului (dacă mai erau și altele în așteptare), cât timp i-a luat judecătorului pentru a citi referatul/motivarea, cât timp de gândire și-a rezervat pentru a lua o decizie favorabilă, în cât timp a fost comunicată această decizie serviciilor speciale de urmărire și în cât timp a început urmărirea efectivă a tuturor persoanelor de pe listă. Cum spuneam, toate operațiunile de mai sus, de la auto-sesizare până la urmărirea efectivă (trecând prin cel puțin trei instituții și aprobări ierarhice) trebuie să se fi desfășurat în mai puțin de 24 de ore!
O asemenea eficiență e posibilă doar în două cazuri. În primul caz e vorba de un sistem juridic super-profesionist, antrenat, cu proceduri clare, dincolo de orice dub
