Titlul de mai sus, pe care tragicul scriitor italian Cesare Pavese l-a aşezat pe coperta jurnalului lui, mi-a răsărit în minte şi mi-a ţinut tovărăşie în această dimineaţă când, 14 august fiind, e ziua mea.De ce mi-am amintit "Meseria de a trăi”, carte pe care n-am mai recitit-o de zeci de ani, cu toate că merită? Acum o oră, la 6 dimineaţa, mama îşi încheia sforţările de a mă scoate la lumină – lumină? – într-o odaie ţărănească la Sângeru, aceeaşi în care se născuse bunicul şi apoi tata.O vecină, moaşă de nevoie, mi-a legat buricul iar tata, prins cu cinstit toată uliţa, m-a declarat la primărie pe 15. Aşa se face că îmi serbez, în unii ani, ziua de naştere după mamă şi apoi, ziua de naştere după tată. Uneori nu mi-o serbez deloc cum eram tentat să fac şi acum, dacă nu m-ar fi sunat câţiva amici, avertizându-mă că vin să mă sorcovească.

Ce fac acum? Îmi citesc corespondenţa şi răspund unor telefoane. Cu timpul nu te mai serbează ai tăi, ci oameni, mulţi dintre ei străini.Să fie răsplata condiţiei de om al scrisului? Cineva îmi urează sănătate, la mulţi ani, mă rog, formulele uzuale şi "să scăpăm de Băsescu”.E prima oară, mărturisesc, în viaţa mea, când primesc o astfel de urare insolită. Am râs. Apoi, revenindu-mi încet, am încercat să despic sensurile acestei aparente imixtiuni în procedeul clasic al unei ziceri de bine.În copilăria mea, în nişte ani grei, cu foamete, cu stalinism, venea în casa bunicului meu dinspre mamă, unde am crescut aproape sălbatic, ca o lăptucă în grădină, un nene pe care-l chema Victor. Cinstea cu tata Mihai o ţuică, iar când ciocneau, înainte de a da pe gât tăria, rostea o urare, cu voce gravă şi serioasă – nu uit asta fiindcă părea o insultă – "să-ţi trăiască porcul şi copiii”. De ce întâi porcul? Mă simţeam jignit şi-l petreceam cu privirea, nu prea prietenoasă, pe acest nene spre poartă şi apoi mă uitam după el până nu-l mai