Elveţianul Jakob Hausmann a venit în România pe când aceasta se scutura de ceaţa comunismului. Atunci a aflat pentru prima dată că zicala „ca românul nu-i nici unul” se aplică şi dacă e de bine, şi dacă nu. Jakob Hausmann
După două ţepe mari şi o iubire majoră, a înţeles că viaţa lui trebuie trăită tot româneşte, conform unui alt principiu sănătos, „fie pâinea cât de rea, tot mai bun e cozonacul”. Aşa că a rămas în România, unde se simte ca acasă şi îşi aminteşte amuzat de zorii începutului vieţii trăite de un elveţian într-o ţară guvernată de pornirile balcanice.
„Prima dată când am venit în România a fost în iunie 1990. Era imediat după Revoluţie, România era o ţară liberă, deschisă, iar eu am fost „momit” să fac afaceri aici de către un imigrant elveţian. A fost primul meu contact cu ţara voastră”, povesteşte Jakob Hausmann exclusiv pentru Evenimentul zilei.
Acest prim contact cu România a fost o mare palmă peste faţa lui şi prima ţeapă pe care a luat-o la noi. „Până la urmă, nu este vina ţării, ci a mentalităţii mele. Eu sunt învăţat să funcţionez ca un ceas elveţian, iar, odată ce am bătut palma, aşa rămâne”. Însă, în România, mentalitatea aceasta practic nu exista. „Toţi doreau să facă afaceri”. Aşa că a pierdut bani, mulţi bani, dar, până la urmă, „astea sunt afacerile”. „Dacă nu mi-ar fi plăcut aici nu aş fi stat aici. Până la urmă, sunt o persoană liberă. Nimic nu mă ţinea”. Dar s-a întors în România, după trei ani. Atunci a mai făcut o afacere păguboasă, din care a pierdut şi mai mulţi bani – o jumătate de milion de dolari. „Într-o perioadă în care unii făceau milioane cu uşurinţă, eu pierdeam. Şi asta pentru că am avut încredere în nişte oameni”. Aşa că a mers la Braşov, unde a investit 50 de mii de franci elveţieni într-o afacere cu confecţii care, după numai trei luni, nu mai exista. A cumpărat un apartament