Cred că se bate prea multă monedă pe ideea că salvarea lui Băsescu a venit exclusiv din exteriorul ţării, prin intervenţia făţişă, uneori insolentă, a unor înalţi oficiali europeni sau transatlantici. Desigur, aceasta a avut rolul ei, chiar foarte important. Un preşedinte român obedient şi verificat de ani şi ani este, fără îndoială, pentru Merkel, Barroso ori Obama, mai mult decât convenabil. Bunăoară, pentru interesele politice ale PPE sau cele economice ale Germaniei (îndeosebi în domeniul energetic), ori pentru agenda economică a consorţiilor de peste Ocean (exploatările de aur şi cupru, gazele de şist, resursele din Marea Neagră), afaceri oneroase pentru statul român, dar suspect de înverşunat susţinute de Băsescu. Dar, până la urmă, granzilor occidentali puţin le pasă de cum se numeşte vremelnicul locatar de la Cotroceni şi ar fi găsit soluţii de armonizare a dialogului şi cu noua putere. N-ar fi murit de dragul lui Băsescu, dacă acesta nu şi-ar fi reînnoit angajamentele şi nu i-ar fi asigurat că dispune de o importantă forţă de gherilă, care încă împânzeşte ţara şi pe care e decis să o folosească indiferent de costurile economice şi sociale.

Într-adevăr, această forţă există. E vorba, în primul rând, de pedeliştii pur sânge, cei plasaţi din vreme în funcţii profitabile, la care n-au de gând să renunţe. Deşi mulţi au demonstrat că nu competenţa, ci lăcomia e principala lor calitate, iar potlogăriile le ies acum şuvoi la iveală. Li se adaugă micronicele formaţiuni, care se agaţă de PDL ca peştişorii remora de burta rechinului, în speranţa că se vor hrăni şi ei din ce înhaţă el. Între această liotă şi salvatul preşedinte există o legătură de simbioză totală. Unii fără ceilalţi mor. Într-un fel, se ţin unii pe alţii nu în amiciţie, ci în prizonierat. Fără agresivitatea ţuţărilor, Băsescu dispare urgent de pe scenă, după cum fără scutul acestuia ceilalţi