Culele olteneşti sunt o parte importantă, foarte originală, dar puţin pusă în valoare a patrimoniului nostru. Organizarea pe tema lor a unor circuite turistice ar constitui o atracţie de nivel internaţional.
Colţul de sud-vest al României ascunde câteva comori ale patrimoniului ei istoric şi artistic: culele olteneşti.
În câte o poiană cu flori, lângă un colţ de pădure, pe un clin de deal, în poziţii dominante, aceste mici cetăţi farmecă atât prin încadrarea lor în peisaj, cât şi prin arhitectura lor armonioasă şi originală.
Dacă ar fi să le găsim o asemănare în Europa, ar trebui comparate cu castelele Loarei. Desigur, proporţiile diferă. Dar aşa cum, în arhitectura religioasă, bisericile noastre nu au proporţiile catedralelor Franţei, tot aşa nici aceste castele ale boierilor de pe Jii nu le au pe cele ale regilor şi nobililor de pe Loara. În „calea răutăţilor“ cum am fost, toate creaţiile noastre au fost de proporţii mai mici, dar nu ne putem mândri mai puţin cu ele.
Dacă bogăţia monumentelor noastre arhitectonice religioase se întinde pe tot cuprinsul ţării, nu acelaşi este cazul celor de arhitectură civilă. Cu atât mai mult, culele merită o preţuire deosebită.
Ridicate, în cea mai mare parte, în secolul al XVIII-lea, culele au fost bastioane ce asigurau protecţia împotriva unor trupe turceşti neregulate care, de la Vidin, Rusciuc sau Silistra, treceau Dunărea pentru expediţii de jaf. În afară de rolul de apărare, culele îl aveau şi pe cel de avertizare, prin semnalizarea la mare distanţă a apropierii prădătorilor. În aceeaşi epocă s-au construit cule şi în Serbia şi în Albania. Cele de la noi au însă o caracteristică arhitectonică aparte, care le dă o calitate estetică deosebită: cerdacul. Într-adevăr, iscusiţii meşteri populari care le-au construit au ştiut să le împodobească cu acest element arhitectonic,
