La mijlocul secolului trecut Mircea Vulcănescu căuta „omul românesc” la „încheietura metafizicii cu istoria” pretinzând – ușor complice – că, „neamul nostru nu este decât ceea ce vom fi noi în stare să facem din el.” Ce am fost în stare să facem în jumătate de secol s-a văzut și, în mod previzibil, dintre ispite (ca posibilități de a fi) am cedat fără condiții în fața celei balcanice. Prea triviali pentru a fi cu adevărat bizantini, ne-am strecurat în noul mileniu pe ritm de manele și ne-am agățat imaginația de proiecte europene cu fonduri nerambursabile. Pentru mulți români, Europa nu înseamnă o civilizație și un continent, ci mai degrabă un user fără password. Că pământul unde curge lapte și miere nu mai există știu toți puradeii, însă destui români sug la sânul Comisiei europene basme cu proiecte. Expresia „proiecte europene” a devenit, de o bună bucată de vreme, un soi de formulă magică: ingineri și popi, doctori ori șmenari de cartier stau priponiți de-a valma printre aplicații și rapoarte fără cusur. După cum vedeți, România lucrează. Dacă mi-ați cere să vă spun ce fac românii pe vreme de criză, asta e deja o altă întrebare.

Un prezent ținut în viață de hârtii are nevoie de personaje pe măsură: oameni de mucava și conștiințe de carton au pătruns pe tăcute în ministere și universități pentru că totul poate și trebuie să fie raportat corect. În epoca formularelor bine completate românii (priviți de departe) sunt un fel de nemți – varianta upgrade: asta fiindcă pare de-a dreptul imposibil ca un ins capabil să descrie cu lux de amănunte cum a urcat ieri Everestul să nu-și fi părasit niciodată frigiderul burdușit cu bere autohtonă la pet. Înțelegeți acum pentru ce românul – știindu-se poet (născut iară nu făcut) – nu dă două parale pe destinul său european. El e – a priori – părtaș la o manieră nobilă de a gândi, iar în ce privește faptele, nimeni nu ar tr