Eduard-Carol Novak a pus România pe harta Jocurilor Paralimpice, cu cele trei medalii cucerite la două ediţii
Imaginea aceasta poate fi de la un picnic. O familie formată din soţ, soţie şi doi copii stă pe iarbă, cu zîmbetul pe buze. Pare o zi ca toate celelalte, cu atît mai mult cu cît se află în Anglia, la Londra, acolo unde covoarele verzi din parcuri sînt pline de oameni care citesc, vorbesc între ei sau, pur şi simplu, se uită la cer. Aici nu există tăbliţe cu "Nu călcaţi pe iarbă!". Iarba e făcută pentru a fi simţită sub tălpi.
Nu e picnic, dar zîmbetele au o explicaţie. Eduard-Carol Novak tocmai a cucerit a doua sa medalie la ediţia Jocurilor Paralimpice ce se desfăşoară la Londra. Aur şi argint, după argintul de la Beijing. Toate medaliile României din istoria acestei competiţii i se datorează lui. El a aşezat această ţară cu trecut olimpic bogat pe harta Paralimpiadei.
Asta e, abia învăţăm să ne pese de sportul practicat în acest fel. Cu demnitate, cu suferinţă, dar şi cu multă pasiune. Nu avem obişnuinţa de la privi efortul şi de a-l aprecia frust, sincer şi exact ca pe ceea ce este: o luptă cinstită pentru a dovedi că eşti bun. Mai bun. Cel mai bun. Uneori, poate nici nu înţelegem ori nu vrem să înţelegem de ce există o asemenea competiţie. Ne ascundem în spatele unei fraze-tip, "Nu pot să mă uit, îmi face rău!", ignorînd faptul că dincolo de compasiune există admiraţie, uimire, susţinere, bucuria simplă de a privi o întrecere.
Fiecare dintre participanţii la Jocurile Paralimpice are în trecutul său, mai îndepărtat sau mai recent, o poveste a durerii, a şocului. Un moment în care destinul i s-a schimbat şi el sau ea nu a putut face nimic pentru a împiedica asta. Un accident, o boală, lucruri care vin neinvitate şi neîntrebate. Fiecare a găsit în sport o formă de a înfrunta acea soartă dură. O formă de a-şi duce bătăli
