Sunt şi eu surprins şi îngrijorat, ca om de cultură, de numirea domnului Andrei Marga la conducerea Institutului Cultural Român.

Dar, dacă te gândeşti la cine l-a numit, înţelegi imediat că nu puteai avea mari pretenţii. S-a scris în presă că această numire a fost una politică, şi e mai mult decât evident. Când până şi colegii săi de rebeliune contra statului român şi-au dat seama că nu pot continua cu domnul Marga la Externe, el a fost discret înlocuit. E limpede că numirea sa la ICR a fost o compensaţie pentru „afrontul” care i s-a făcut. Faptul că nici măcar nu a fost audiat de comisia parlamentară înainte de a fi numit, procedură nelegitimă, întăreşte această concluzie. Dar să nu ne cramponăm acum de aceste mici ilegalităţi, pâinea cea de toate zilele a guvernării actuale. Îl cunosc de multă vreme, e drept, nu foarte îndeaproape, pe domnul profesor Marga.

Îl respectam înainte să am surpriza să-l găsesc printre insurgenţii uselişti. Cu el s-au pornit reformele în învăţământul românesc, care din păcate a dus-o apoi numai în reformarea reformelor. Şi acum cred că pe vremuri a fost un bun ministru al Educaţiei. Dar mărturisesc că toată stima mea pentru acest om s-a dus de râpă când l-am văzut ministru de Externe în cel mai mizerabil, mai dubios şi mai nociv guvern pe care l-am avut după 1989, când mi-am dat seama că face parte din grupul de pucişti, că le serveşte interesele, că participă disciplinat şi plin de râvnă la asaltul contra democraţiei româneşti. Am fost şi eu, ca toată lumea, uluit de primele lui declaraţii în această calitate: lăudarea lui Putin şi reorientarea politicii noastre externe către răsărit. Am rămas încremenit când am aflat că, împotriva legii, ministrul Marga a facilitat plecarea lui Victor Ponta la Bruxelles în locul preşedintelui Băsescu printr-o manevrare de hârtii demnă de un jucător de alba-neagra. N-am mai ştiut ce să cred cân