Au murit echipe, se usucă celulele productive ale acestui organism hibrid, fotbalul românesc, şi vom asista în curînd la partide de FIFA între un patron şi un primar.

Uite că Liga 1 merge mai departe şi fără Craiova, la fel Liga 2, o voce spartă pare că se aude dintre liniile de golaveraj: “Ce v-am spus io că nu-i un capăt dă ţară şi că merge şi-aşa?”. Uite că pielea asta tot mai întinsă care e fotbalul nostru, pielea asta care miroase şi-a bălegar, şi-a flori de munte, încă mai ţine după patimile Timişoarei, după ce Farul a ajuns în eşalonul secund mai subţire ca briza Mării Negre. Şi încă mai rezistă, cu Bacăul evaporat, cu atîtea centre de istorie subiectivă şi îndîrjire curată mutate din prezent în vetust şi-apoi în nimic.

E fantastic ce face Hagi la Viitorul, e remarcabil proiectul CFR Cluj, din nimic sau aproape nimic mai ies lumini consistente, protejate de vîntul vremii cu oameni şi bani. E interesantă şi Săgeata Năvodari, e pitorească şi surprinzătoare Damila Măciuca. Dar oare vor reuşi aceste iniţiative să dureze atît de mult încît suficiente generaţii să crească avîndu-le sub ochi şi să creadă în ele? Simplu: vor dura cît să îndeplinească menirea fundamentală a fotbalului, adică bucuria omului?

Ne-a plecat fotbalul de acasă după ce l-au manevrat politic de la comune la cetăţi, i-au scos şi ultima fărîmă de identitate locală şi s-au cărăbănit toţi neica-nimeni ajunşi în fruntea unor echipe frumoase din leagănul firesc pe stadioane unde i-au susţinut ciulinii şi ecoul. Au băgat bani şi au scos bani, au cheltuit prost şi au speculat acru, au făcut comisii şi legi de stat în stat, l-au federalizat ca să-l aibă şi l-au pierdut ca să supravieţuiască ei, creatorii de bărăgan acolo unde era viaţă şi rod.

Nu ne-au mai plecat fotbaliştii în străinătate, ne-a plecat fotbalul de acasă. Fără scrisoare de adio, fără să stingă lumina în dormitor.