Ne-am lămurit în această vară cum stăm cu macrostructurile: dezastruos. Ne-am cărat singuri la palme şi la pumni în cap de-am ajuns la automutilare.

Nu numai că din stupidul război declanşat în 3 iulie n-a câştigat nimeni, dar ne-am trezit cu toţii la pământ. Mergeţi la piaţă, intraţi în alimentare, vizitaţi o casă de schimb valutar, umpleţi-vă (dacă puteţi) rezervorul de benzină. Acolo se măsoară adevărurile implacabile ale felului în care se trăieşte în democratica Românie.

La nivel micro, domină declaraţiile (şi faptele) ce acoperă intervalul de la aberant la odios. Nu mi-aş fi închipuit vreodată câte resurse de urâciune, ce dorinţă de nimicire, inclusiv fizică, zac în indivizi puşi în funcţii nu pentru a distruge, ci pentru a netezi asperităţile. Marian Vanghelie, de pildă, părea un produs exotic al mahalalei post-comuniste. Bolovănos în exprimare, împrăştia totuşi o pată de culoare într-un peisaj politic cenuşiu. Sub privirile încurajatoare ale jurnaliştilor, a evoluat dinspre analfabetismul dezinvolt spre un fel de înţelepţire prudentă, şi dinspre mârlănie spre romantism. Ipostaza de înamorat timid mi l-a făcut aproape simpatic — după ce mă crispase ciocoismul de a oferi el, neşcolitul, lecţii de grandomanie culinară profesorimii din Bucureşti.

Dar toate s-au năruit într-o clipă. Tare pe poziţii (ales şi răsales), sprijinit în toiagul partidului- stat, Vanghelie a dezvăluit brusc o altă faţetă a caracterului său: cinismul agresiv. De la hazliul "almanahe", a plonjat în odioşenia gureşă, făcând ţăndări toate lozincile despre compasiune, umanitarism şi generozitate, atât de dragi partidelor de stânga. Lucrurile sunt cunoscute: doi bărbaţi care susţineau că au un contract de subantrepriză la o lucrare finanţată de Primăria sectorului 5 au încercat, timp de un an, să obţină o audienţă la Vanghelie. E posibil ca între ei şi primărie să nu fi existat