Discuțiile legate de predarea religiei în școli au fost reactivate recent în urma unui protest prin care un ONG cerea Ministerului Învățământului retragerea unor manuale de religie din școli, pe motiv că ar îndoctrina copiii[1]. Replica vine prompt, din partea unui adversar al laicismului: din moment ce 90% din populația României se declară creștin-ortodoxă, predarea religiei în școli este o obligație pe care statul trebuie să o asume față de cetățenii săi: „Obligativitatea învățământului religios până la o anumită vârstă, cu anumite derogări de conștiință? Din moment ce 90% se declară creștini, categoric da![2]”. Într-un articol, publicat însă cu ceva vreme în urmă, Marius Vasileanu[3] ridică problema unei alternative posibile la religie: istoria religiilor. Opțiunea domnului Vasileanu este una deschisă, considerând că ambele materii și-ar găsi locul în programa școlară. Mai mult, în lumea de azi, studiul istoriei religiei este chiar necesar: „lumea contemporană, aflată din ce în ce mai aproape de “satul global”, impune o cât mai clară cunoaștere a celuilalt. De unde și necesitatea, din punctul meu de vedere, a studiului istoriei religiilor în mediul preuniversitar și anume în clasele a XI-a și a XII-a de liceu”. Autorul este conștient însă de idealismul unui astfel de deziderat și constată spre final că, paradoxal, țara care i-a dat pe unii dintre cei mai mari specialiști din lume în istoria religiilor (Eliade, Culianu, Moshe Idel etc), această disciplină nu se predă sau, atunci când este predată, standardele profesionale sunt în cel mai bun caz unele îndoielnice. Despre cauzele acestei situații precare a unei discipline moderne precum istoria religiilor aș dori să discut în articolul de față. Pentru a vorbi despre ele trebuie să discutăm mai întâi, cred eu, despre trei lucruri: 1) felul în care personalitățile mai sus amintite și-au urmat și împlinit cariera profe