Belgianul Philippe Gilbert a cîştigat Campionatul Mondial de ciclism, proba pe şosea, după o evadare solitară pe căţărarea Cauberg, cu aproximativ doi kilometri înainte de final. Pe locul secund a sosit norvegianul Edvald Boasson Hagen, în timp ce spaniolul Alejandro Valverde a obţinut a patra medalie din carieră, avînd, din păcate, cîte o pereche din fiecare metal inferior aurului

Cînd arbitrul a început să fluture steagul ce a dat startul celei de-a 79-a ediţii de Campionat Mondial, ţîţînile barajului multicolor ridicat pe linia de plecare au fost spulberate şi 203 rutieri au dat năvală pe covorul de asfalt dintre Maastricht şi Valkenburg. Valul a acoperit şapte coline, în primii 108 kilometri, s-a izbit puternic de graniţele Germaniei şi Belgiei, după care a intrat pe circuitul de 16.5 kilometri, un fel de cazan încins în care organizatorii au învîrtit de 10 ori, pentru ca Bemelerberg şi Cauberg să domolească zbuciumul rutierilor şi să îndulcească potopul cu un tricou curcubeu pe linia de sosire.

A fost a şasea ediţie de Campionat Mondial ţinut în Olanda, dar cea mai importantă zi a fost în 1967, atunci cînd cel mai mare dintre cei mari, belgianul Eddy Merckx, a obţinut una dintre primele victorii ale impunătoarei sale cariere, într-un sprint în patru. 6 ore după startul din Maastricht, un alt belgian avea să scrie istorie, de data aceasta luînd situaţia în propriile mîini la capătul unei zile care separă ciclismul de orice alt sport din lume.

Trei piloni de succes au fost stabiliţi la plecarea din Maastricht: 1. o evadare norocoasă, purtată de un luptător pur-sînge, neînfricat şi puţin nebun; 2. o bătălie a sprinterilor vechi, crescuţi în iuţeala bătăliilor de la începutul anilor 2000, oameni ca flamandul Tom Boonen sau spaniolul Oscar Freire, supravieţuitori de profesie, alternată cu pumnalele lungi, ca spaniolul Alberto C