Întăresc o apreciere făcută și cu alte prilejuri: fostul președinte Emil Constantinescu (E.C.) este, în interpretarea mea, cel mai complex om politic al tranziției românești. Criza pe care a gestionat-o alături de guvernările CDR a fost incomparabil mai dură decît aceea administrată, în condițiile și cu efectele știute, de Traian Băsescu și regimul lui. La preluarea mandatului de către E.C., în 1996, inflația urcase la 120%. Cu doar cîteva luni înaintea unui vîrf al plății datoriei externe de circa 2 miliarde de dolari, rezerva BNR era de 540 de milioane de dolari (față de, în prezent, circa 50 de miliarde de dolari). Întreg sistemul bancar a scăpat ca prin urechile acului de o prăbușire datorată megaescrocheriilor de la Bancorex, Columna, BIR, Dacia Felix, Banca Agricolă, Credit Bank, Albina, Bankoop, BID, BRS, Banca Turco-Română, Banca Populară etc. Martie 1999 avea să fie, prin acțiunile politico-militare inițiate și girate de E.C., luna marii răscruci a postcomunismului românesc. Administrația E.C. a interzis atunci survolarea spațiului aerian al României de către aparatele de zbor militare ale Rusiei, aflate în drum spre fosta Iugoslavie. S-a acordat, în schimb, dreptul de survol pentru aviația NATO ale cărei bombardamente au provocat căderea regimului Miloșevici. Personalități occidentale de notorietate (între acestea – fostul secretar de stat american Madeleine Albright) consideră că acele decizii asumate de E.C. au dus, după eșecul Acordului de la Rambouillet, la evitarea unor confruntări în paradigma „Războiului Rece“, în regiunea Priștina, pentru tranșarea, manu militari, a conflictului sîrbo-albanez din Kosovo. E.C. a jucat în forță și într-o expunere internațională de risc extrem. Au fost mutări pe muchie de cuțit ale unui lider care a produs un șoc pozitiv în mediile politice și de securitate occidentale, grăbind astfel cu cîțiva ani integrarea