Nimeni nu poate trăi fără iluzii. Oriunde şi oricînd avem nevoie de ele. Unii, în cantităţi mai mari, alţii, dozate cu pipeta. Nevoia de iluzii creşte însă, dramatic, la nivel social, atunci cînd viaţa îşi arată colţii şi ne obligă să ne confruntăm cu asperităţile şi părţile ei mai puţin prietenoase, cu crizele. Iluziile devin, atunci, marfa cu cea mai mare căutare, iar preţul la care le achiziţionăm, oricît de ridicat, aproape că nici nu mai contează, atîta vreme cît ne putem procura şi injecta "doza" necesară, cu care să trecem peste încă o zi.
Cînd se înstăpînise de-a binelea, "epoca de aur" nu mai producea de mult cantitatea de iluzii necesară pentru "nevoile zilnice de consum" ale omului obişnuit. Spre deosebire de mîncare şi de cîteva tipuri de produse industriale şi semi-industriale, iluziile nu mai erau nici măcar o marfă de export. Nu le mai cumpăra nimeni! Ceva special avea totuşi acest sector de activitate şi anume, monopolul absolut al puterii asupra fabricii şi a tehnologiei de producere a iluziilor cotidiene. Pînă în ultimele sale momente, regimul epocii de aur a încercat să livreze iluzii şi s-a hrănit, el însuşi, la cel mai înalt nivel, cu ultimele iluzii pe care a fost în stare să le producă. După cum se ştie, a murit! Intoxicat... cu plumb!
După 1989, societatea românească a făcut un salt uriaş, dar care s-ar putea vădi mortal, într-o lume radical deosebită de cea pe care tocmai o părăsise. Din deşertul roşu, am plonjat în oceanul albastru, aparent fără margini, al tuturor iluziilor. Peste noapte, monopolul de stat asupra fabricării iluziilor s-a spart şi, ca din pămîntul udat de apa binecuvîntată a ploii, au răsărit peste tot locul ateliere, mai mici şi mai mari, fabrici, iar mai apoi uzine şi conglomerate industriale destinate producerii de iluzii pentru tot cartierul, oraşul, ţara!
Ce fel de iluzii? Oferta a depăşit multă vreme