- Unde sunt academicienii ?

- Aici !

- Aici?

Doamna cernită, cu micul ei buchet de imortele, priveşte împrejur cu mirare. Stă lângă o movilă de nisip între două coşmelii de tablă sprijinite de gardul înalt de zid, cu ocniţe pătrate ca nişte colivii de porumbei, o stivă de fiare negre, grilaje şi cruci contorsionate, o roabă şi două cabine ecologice. S-a închinat la Eminescu, a aprins o lumânare şi a potrivit-o printre florile ce-l acoperă veşnic, a rătăcit pioasă pe aleile pietruite, a trecut pe lângă Nichita, Eugen Barbu, Ulici, Grigore Hagiu, pe lângă troiţe de lemn ori monumente de piatră, unele vechi, mâncate de licheni, altele noi din granit negru, strălucitor, generaţii de Ionescu, Manolescu, escu, Stamatiu, tiu, Cracoveanu, eanu, eanu, adăpostiţi de castani şi tei înalţi, acoperiş prietenos. S-a strecurat apoi printr-un gard de sârmă şi a ajuns într-un ghetou unde, în lungul unei alei nepavate, noroioasă şi şerpuită, se aliniază, cuminte şi modestă, crema intelighenţiei româneşti, iluştrii răposaţi ai Academiei Române. Deşi Corneliu Baba are un plop, Constantin Chiriţă o tufă de tuia şi Gheorghiu un pui de salcie, o lumină rece îi uneşte, un pustiu de gheaţă îi desparte.

Aici, de opt ani, vin eu cu găletuşa şi cădelniţa să mă văd cu cei plecaţi.

Îngerul de argint de pe mormântul lui Alin e acum învelit în frunzele salciei, nu se zăreşte decât când bate vântul. Peste un an, doi, însă, când se va înălţa, îi va face boltă, umbra ei darnică îi va ocroti şi pe ceilalţi, chiar şi pe Maurer, cel înghesuit lângă gard.

Eu aduc de acasă iederă şi fac nişte buchete atât de artistice că toţi vecinii sunt invidioşi, ruşinaţi de borcanele lor de plastic cu şase crizanteme îngheţate sau doar cu frunzele uscate ce flutură printre bălăriile înalte. Îmi fac frumos datoria, deşi nu cred că Alin mai dă prin cimitir, că socoteşte pomenile şi lumâ