Despre prezent Cioran spune că atunci când nu mai e capabil să genereze „criza rodnică a viitorului, încordarea lui nu trece pragul timpului. Cade sub vreme. Şi evenimentele îl copleşesc.” Ar reieşi că pentru ca prezentul să mă satisfacă este nevoie ca el să nu-mi ajungă; să pregătesc un viitor. Să creez valori. Să cred în rostul a ceea ce fac. E totuna cu a crede într-o iluzie, întrucât valorile, fie şi reale, sfârşesc prin a se perima. Şi atunci îmi pun o întrebare sinonimă uneia mai vechi – nu e posibil să joc din plăcerea de a juca, iar nu pentru victorie ? Adică: nu pot să găsesc un sens în faptul însuşi de a trăi, nu în faptul de a face ? Dacă un asemenea sens e posibil, îi este mai accesibil unui leneş, unui „contemplativ”. Făcând, propui ceva viitorimii, oricât de apropiată, şi nu văd cum ai putea să ignori acest fapt, mulţumindu-te cu faptul însuşi. Scriind aici, îmi fac o iluzie. Trăiesc mai exclusiv în prezent când mă uit pe pereţi. Ori, ca zilele trecute, graţie lui Dinescu, având în faţă Dunărea, în pacea unei dimineţi. Căzut atunci sub vreme? Posibil – dar nu mi-e rău deloc.
„Fără o doză de artificialitate, spiritul uman se frânge sub povara sincerităţii, această formă a barbariei.” O frază care mă explică, parţial. Nefiind capabil, din lipsă de imaginaţie, să nu fiu sincer, sunt nevoit să artificializez. Dacă se poate, să am stil. Iar barbaria ? Barbaria e în pauze; în golurile a ceea ce spun. „…ironia, nesusţinută de orgoliu, nu mai are rost decât ca auto-ironie.” E ceea ce şi fac când nu cad în pateticul obositor – au dreptate criticii – al cenuşii turnate în cap.
Radu Sergiu Ruba: „13 decembrie 1941. România declară război Statelor Unite.
13 decembrie 1941. României, Statele Unite nu-i declară nimic.”
Dimi îmi dă o carte prefaţată de el, din colecţia „Biblioteca pentru toţi”, şi asta mi-l aduce aminte
