Pe unii intelectuali, cabaretul Istoriei i-a fascinat pana la distrugerea individualitatii. Nu e vorba aici de filmul “Ingerul Albastru”, de profesorul Unrat, eroul lui Heinrich Mann, de Marlene Dietrich, ci de Ingerul Rosu al crezului marxist. Am apucat sa citesc enormul volum de amintiri al lui Ion Ianosi, aparut la Polirom. Intitulata “Internationala mea. Cronica unei vieti”, cartea ar fi putut fi un real cri de coeur, o marturisire a unui intelectual octogenar despre cum a fost sedus de radicalismul marxist, despre abdicarile facute in numele unei sacralizate Cauze. Despre cum si-a abandonat, de fapt, vreme de decenii, vocatia umanista. Ori, mai exact spus, despre cum si-a reprimat aceasta vocatie. Mai ales ca Ion Ianosi stie foarte bine ce-au scris Soljenitin, Nadejda Mandelstam si Vasili Grossman despre acest subiect. A corespondat, aflam, cu N. Steinhardt. Cu gentilete, acesta i-a spus adevaruri amare. Sigur, omul a facut si mult bine. I-a sustinut, in momente dificile, pe Gabriel Liiceanu si pe Ileana Malancioiu. Dar a facut-o, asemeni unui Dumitru Ghise, ca functionar al sistemului, ca ideolog, ca om de incredere.
Din pacate, manevrand formulari alunecatoare, profesorul Ianosi se sustrage unui asemenea demers demistificator si sucomba unei viziuni false despre lumea in care a trait. Paginile despre reprimarea studentilor de la Facultatea de Filosofie in septembrie 1965 ascund mai mult decat dezvaluie. Intr-o situatie similara, in martie 1968, la Varsovia, un Leszek Kolakowski (si nu doar el) s-a solidarizat deschis cu studentii rebeli. A fost eliminat din Universitate, a emigrat. La fel si Stefan Morawski, un celebru estetician. Erau, acei profesori, oameni de stanga. Au avut curajul sa sfideze un regim comunist in curs de fascizare. La Bucuresti, decanul Tudor Bugnariu a reactionat in chip demn. A platit pentru curajul sau.
Promitand sa fie o
