La 8 noiembrie 1948, cei care se numeau atunci în plan oficial bandele din munţi şi azi, luptătorii anticomunişti din munţi, îl asasinează pe ţăranul Lazăr Cernescu din satul Rusca, comuna Beregova, membru de Partid din 1946, cîntăreţ cu lăuta, responsabil din 1947 cu propaganda şi agitaţia la nivelul Organizaţiei de plasă. Sursa: EVZ

Spre deosebire de anticomuniştii contracost din postdecembrism, eu cred că într-un asemenea caz era vorba nu de luptă de partizani, ci de crimă pur şi simplu. Crimă care oriunde în lume e pedepsită, indiferent de resorturile ei politico-ideologice, revoluţionare sau contrarevoluţionare. Porniţi în căutarea cadavrului, militarii îl descoperă în primăvara lui 1949. Cercetările arată că înainte de a fi împuşcat, Lazăr Cernescu fusese supus torturilor. Sînt prinşi şi asasinii, anchetaţi şi trimişi în judecată.

Ceea ce însă într-o lume normală ar fi fost un proces despre o crimă – fie ea şi oribilă – devine, în vara lui 1949, un spectacol de propagandă şi agitaţie.

Procesul, început la 21 iunie 1949 la Tribunalul Militar Timişoara, şi încheiat la 25 iunie 1949, cu 4 condamnări la moarte, executate în 17 iulie 1949, devine ţinta unei uriaşe campanii de presă.

Sub titluri precum „Să stîrpim năpîrcile“, Scînteia publică zilnic relatări incendiare din sala de judecată, toate sub semnul indignării Poporului martor, corespunzătoare indignării din întreaga ţară, şi al degradării morale a celor din boxă.

Un element exploatat pînă la cruzime rămîne durerea mamei lui Lazăr Cernescu: Iconia Cernescu. Amplul reportaj Lazăr Cernescu, ţăran sărac, semnat de Petru Dumitriu în Scînteia din 25 iunie 1949, se opreşte asupra Iconiei Cernescu, prezentă în sală:

„Oamenii muncii cer să se facă dreptate. Mamele, soţiile, cer să se facă dreptate. Bătrîna Iconia şade şi aşteaptă să se facă dreptate. Din cînd în cînd, cu mîinile ei