Radio Canada relata, recent, într-o emisiune seriousă, că nişte omuleţi nocturni cu fes roşu şi ochi în frunte au năvălit în văile din regiunea Saint-Laurent, lăsând tot felul de urme ciudate. Anchetele făcute, ulterior, n-au dus însă la nici un rezultat: nimeni n-a putut fotografia vreun spiriduş şi cu atât mai mult nimeni n-a prins vreunul, vreodată.
De câte ori nu facem, şi noi, în situaţii care mai de care, aluzie la spiriduşi? De câte ori nu dăm vina pe ei, atunci când ne ies lucrurile pe dos? Intriganţi, ironici, metamorfozaţi, ghiduşi – spiriduşii zilelor noastre seamănă, parcă, din ce în ce mai puţin, cu cei din Evul Mediu, când erau în vogă. Originea lor ar putea veni de la… satirii Atenei antice, şi e legată de credinţa în geniile casei, genii pe care le găsim la graniţa dintre civilizaţia umană, elementul sălbatic şi lumea supranaturală. Divinităţi ale naturii, spiriduşii au fost influenţaţi de creştinism şi de un amalgam de credinţe legate de învierea morţilor. Când, la început, creştinismul a interzis cultul marilor divinităţi păgâne, zeităţile căminului, apropiate de preocupările cotidiene ale poporului (sa aibă recolte abundente, animale sănătoase, o casă curată etc) nu s-au şters, în totalitate. Cultul lor a devenit clandestin, secret, numele s-au transformat...
O parte a caracteristicilor spiriduşilor (denumiţi, astfel, în lumea romană/latină) sau a piticilor (în lumea germanică) derivă din credinţele despre moarte, despre reînviere sau despre dedublare, ceea ce explică de ce sunt tăcuţi, de ce detestă să fie văzuţi şi de ce locuinţa lor e localizată sub pamant. În unele locuri, legătura spiriduşilor cu natura se traduce prin capacitatea lor de a face pământul roditor sau sterp. Spiriduşii pot, de asemenea, să devină nevăzuţi, cel mai adesea printr-un obiect, cum ar fi o scufie. Ei îşi folosesc, de regulă, puterile în benefic
