„În discursul rostit cu prilejul depunerii jurământului, Ferdinand I a declarat că va fi un «bun român». Şi s-a ţinut de cuvânt” (I. Scurtu, „Istoria românilor de la Carol I la Nicolae Ceauşescu”, 2010, p. 58). Astăzi nu prea mai există, în spaţiul public, sintagma „bun român”. Poate „bun european”, chiar dacă mai nimeni nu poate defini cât de cât rezonabil expresia. „Bun român” a fost înlocuit(ă) cu „interesul naţional”. Mai toţi politicienii (vorba prezidentului suprem, d-sa nu mai e, se înţelege, politician) sunt cu „interesul naţional” în gură. Dacă declami că eşti în slujba „interesului naţional” (nici nu contează ce înseamnă) gata, eşti salvat! Eşti, destul de probabil, un „bun român”. Ar fi bine să răspundeţi şi voi la întrebarea ce mai înseamnă, în 2012, a fi „bun român”. Mai ales de 1 Decembrie 2012, când se vor revărsa peste noi, în plină campanie electorală, poveşti jenante despre „interesul naţional”.
Astăzi nu mai avem Ministerul Propa-gandei. Avem, în schimb, ceva mult mai subtil decât anchilozata propagandă (prezentă, totuşi, din plin în recenta campanie electorală): „autocenzura”. Unii autori (M. Petcu, M. Teodor) cred că autocenzura era (!) o formă de „cenzură internă, unde agentul de control nu mai este Puterea, ci unul dintre membrii grupului şi/sau din imediata sa proximitate” (din vol. „Cenzura în România”, 2012, p. 373). Din păcate, autocenzura – în ciuda aparenţelor – se manifestă la fel de „eficient” ca în perioada „comunistă”. Chiar dacă mass-media, zice-se, este liberă. Un paradox: prea mulţi sunt liberi să înjure în spaţiul media, nu să-şi spună, cinstit, părerea despre un lucru sau altul. Oricum, feţele autocenzurii sunt multiple, şi nu e cazul acum să lăţim acest articol. Totuşi, de ce nu aveţi „curajul” să vă afirmaţi identitatea? De ce vă este ruşine să spuneţi că sunteţi români?…
Un prieten îmi spunea zilele trecute că r
