Violenţa împotriva femeilor nu a fost şi nu este o prioritate politică. Scriu rândurile de mai jos şi pentru că duminică a fost 25 noiembrie, Ziua Internaţională pentru Eliminarea Violenţei asupra Femeilor.

De mulţi ani organizaţiile nonguvernamentale din România care activează în zona drepturilor femeilor, a egalităţii de şanse, a drepturilor omului încearcă şi chiar reuşesc să politizeze violenţa împotriva femeilor, să o scoată din sertarele instituţionale în care o aruncă persoane care „ar trebui să ne reprezinte interesele” (politicieni, îi cheamă). ONG-urile nu pot substitui lipsa de implicare a instituţiilor statului. Nu au aparatul administrativ, nici resursele financiare pentru a o face. Însă, trebuie scris negru pe alb că acţiunile lor au deblocat de-a lungul anilor nepăsarea politică şi au generat până la urmă politici publice pentru prevenirea şi combaterea violenţei împotriva femeilor.

În continuare, câteva pasaje vor fi presărate cu cifre şi legi, dar fără acest cadru sunt slabe şansele să înţelegem cum a fost abordată politic violenţa împotriva femeilor. De fapt cum a fost sărită de pe agenda priorităţilor politice. Poate vă întrebaţi: „de ce violenţa asupra femeilor” şi nu „violenţa asupra oamenilor. punct”. Răspunsul este simplu. Pentru că în anul 2011, peste 90% dintre victimele adulte sunt femei. Datele acestea au fost obţinute de Centrul FILIA în baza Legii nr. 544/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public (“Răspunsul Direcţiei Publice pentru Protecţia Copilului la Cererea Nr. 145378/25.07.2012). Ştiu, scriu cu ţâfnă, dar este una legitimă aşa cum veţi descoperi. Mi s-a cam terminat răbdarea faţă de instituţiile statului, faţă de bagatelizarea individuală sau colectivă a violenţei împotriva femeilor. Mă opresc azi la autorităţi pentru că implicarea sporadică a acestora arată deresponsabilizare si dezinteres faţă de