Oameni buni, măi prahovenilor care suntem! Dacă nu aţi adormit încă, în campania asta electorală de kkt, atunci veţi sforăi, cu siguranţă, pe 9 decembrie. Mă refer la faptul că singurele incidente înregistrate – distrugerea unor afişe, lipirea altora, şi aici i-aş bate obrazul lui Hruşcă, şi un pumn în parbriz pe la Băicoi, mă scuzaţi! – arată clar că ne-am înmuiat, că nu mai avem, carevasăzică, sânge-n instalaţie. După ce că ni s-a subţiat pâinea, am rămas şi fără circ. Asta pentru că suntem prea uşor de dus cu zăhărelul. De Moş Nicolae.
Din câte filme am văzut la viața mea, parlamentarele din anul ăsta s-au apropiat cel mai mult de Marea Adunare Națională. Cine mai are un strop de memorie intactă știe că, înainte de 1989, lumea se ducea la vot ca să bifeze prezența pe buletin. Ștampila o puneai pe niște nume necunoscute, mulțumit că nu ești tu ăla care trebuie să înfrunte somnul la cuvântările întâiului fiu al țării. După ‘90, am trecut de la euforia ”primului vot liber exprimat” la alegerea răului cel mai mic. Și, ca să închei recapitularea, după ce am strâmbat din nas ori am savurat, după caz, bălăcărelile candidaților, am ajuns la ceea ce ne definește, până la urmă, ca nație: o mare lehamite.
N-avem cu cine. Niște țărani!
În 2012, puteam avea niște spectacole electorale de toată frumusețea. În Prahova, aveam ceva așteptări de la candidatul PRM Marcu Tudor, fie și numai pentru că e fratele tribunului – ptiu!, era să zic nebunului. De la același partid, am aflat că există un candidat pe care îl cheamă Păcăleanu, un nume pe care nici în somn nu aș pune ștampila, chiar dacă în realitate ar putea fi vorba de cineva care ”fură mai puțin ca ei”, ca să împrumut un slogan al unui politician din Iași. De candidații UDMR și PP-DD ce să mai zic? Toți cei menționați nu aveau nimic de pierdut dacă se prezentau în presă cu declarații, cu confruntări de idei