Pe 4 decembrie s-au împlinit douăzeci şi cinci de ani de la moartea lui Constantin Noica. Nimeni nu pare să-şi fi adus aminte de el cu prilejul acesta. Nici presa, nici scriitorimea, nici editurile care l-au publicat şi, ceea ce e încă şi mai trist, nici noi, cei care am avut privilegiul să-i fim aproape. Sînt sigur că ne-ar fi iertat. Nu-i plăceau festivităţile omagiale. „Să nu mă sărbătoriţi!“ – spusese, pare-se, unui grup de prieteni, la o întîlnire colocvială. În definitiv, e preferabil să fii prezent, zi de zi, discret, dar neabătut, în memoria oamenilor, decît să ai parte, la răstimpuri, de o cădelniţare birocratică, de un strict protocol calendaristic, de „pietatea“ administrativă a gazetelor sau a manualelor.

DE ACELASI AUTOR Reflecţii post-electorale Note, stări, zile Note, stări, zile Ne-liniștea sărbătorilor În lumea românească de azi, uitarea lui Noica e aproape „normală“. Prezenţa lui face parte dintr-o altă realitate, dintr-o altă ierarhie de valori, dintr-un alt fel de a fi. Uitat a început să fie, de altfel, destul de curînd după moarte. A devenit, mai repede decît ar fi fost cazul, o etichetă incertă, dacă nu direct un stigmat. Înainte de a fi fost citit, cercetat, asumat intelectual, a ajuns o figură „controversată“. I s-au radiografiat, cu o hărnicie nemiloasă, păcatele (reale) din tinereţe, s-a vorbit despre el ca despre un „guru al ceauşismului“, a fost taxat drept „naţionalist“, „reacţionar“, „neaoşist“ sau „protocronist“, a fost făcut vinovat de absenţa disidenţei în România comunistă şi de toate relele ilustrate, fireşte, de antipaticii săi discipoli, racordaţi, prin mijlocirea sa, la toate derapajele unui „interbelic“ demonizat. Păltinişul a devenit „bastionul“ reprobabil al elitismului, al monopolului cultural, al „răului“ public, supravieţuind prin manipulare şi abuz de putere. A fi „păltinişean“ a urcat brusc spre vîrful pejoraţ