Am citit cu amar şi cu revoltă editorialul prin care anunţaţi că de la 1 ianuarie veţi renunţa să mai scrieţi în Evenimentul zilei, declarându-vă un exilat în propria-i ţară. Nu ne cunoaştem îndeaproape, de-a lungul anilor ne-am intersectat de câteva ori în emisiunile de televiziune pe care le-am realizat la Realitatea TV sau pe B1, dar atât. N-am apucat să stăm de vorbă pe îndelete, n-am ajuns nici măcar să respirăm împreună câteva minute din atmosfera relativ colocvială de dinainte de începerea talk-show-urilor amintite. Dar eu, şi ca mine mulţi alţii, v-am citit şi v-am ascultat cu atenţie, ori de câte ori am avut ocazia. Mi-aţi părut de fiecare dată un scriitor care ascunde o rană, pe care o arată, la răstimpuri, numai celor care ştiu ce înseamnă să suferi din dragoste, de preaplinul întrebărilor fără răspuns, sau necunoscuţilor care caută o cale de ieşire din labirinturile vieţii. Şi mi-a fost teamă că va veni o zi în care rana se va adânci, lăsând să picure pe o foaie de hârtie cuvintele unei renunţări premature. EDITORIALUL EVZ. E prea mult
Azi constat cu tristeţe că v-aţi pierdut speranţa. Nu ştiu cât va conta ceea ce scriu acum, nici nu am certitudinea că veţi citi aceste rânduri, dar, domnule Cărtărescu, vă rog şi vă conjur totodată să rămâneţi de veghe.
Nu e anotimpul potrivit pentru abandonuri, nu azi, când dincolo de cuvinte nu mai sunt prea multe săbii în teaca luptătorilor pentru democraţie. Vă înţeleg lehamitea, vă împărtăşesc disperarea şi ştiu că orizontul vremurilor senine pare mai departe ca oricând. Dar abia de acum încolo e nevoie de strigăte de luptă şi de eroi care să-şi ascundă rănile hotărând să lupte mai departe.
Nu vreau să fiu patetic, nu vreau să vă implor, vreau doar să vă conving că eu şi prietenii mei, văzuţi sau nevăzuţi, ştiuţi sau anonimi, avem nevoie de cuvintele lui Mircea Cărtărescu. Le vrem pe
