Acum, că a trecut (pentru a cîta oară?...) sfîrşitul lumii, putem reveni la ocupaţiunile şi perspectivele noastre mai puţin catastrofice – deşi, la români, anunţarea catastrofelor mari şi mici e aproape cotidiană. Ceea ce conduce, pînă la urmă, la uzarea sensului: vaccinaţi zilnic cu porţii homeopatice de dezastre (economice, sociale, politice şi eţetera), riscăm să devenim insensibili la „adevărata“ catastrofă.

DE ACELASI AUTOR Proasta guvernare continuă Majoritatea absentă Mîndria naţională, o dată pe an Fuga din Uniunea Europeană Anul acesta, mai mult ca în alţi ani, am convieţuit cu tot felul de „sfîrşituri“ prevestite brutal, într-un peisaj public dominat de televiziunile care „fac agenda“ urlînd. S-a vorbit, de pildă, despre sfîrşitul democraţiei – fie din cauza dictatorului Băsescu, fie din cauza iureşului de astă-vară al USL, depinde de „prevestitori“. S-a vorbit despre ieşirea (sau excluderea) României din UE. S-au folosit cuvinte mari în politichie – puci, lovitură de stat, dictatură şi altele – şi despre sfîrşitul statului de drept. Deocamdată, putem consemna că încheiem anul cam în aceeaşi apă călduţă care bălteşte de multă vreme şi avem o democraţie nici prea-prea, nici foarte-foarte, o soţietate – carevasăzică – lipsită de prinţipuri, dar fără exageraţiuni, un popor care pune în continuare multă patimă cînd vine vorba de discutat politică, dar e lehămesit cînd vine vorba să voteze sau să se manifeste civic. Obişnuiţi cu bombăneala generalizată, convieţuim cu propriile nemulţumiri şi lamentări şi nu mai sîntem atenţi la ceea ce – totuşi – se întîmplă. Şi nici nu protestăm dacă nu se întîmplă ce ar trebui.

Opinia publică – atîta cîtă mai e şi cum mai e în România – a fost ocupată tot anul cu disputele politice, dar dezbaterile consistente aproape că au lipsit. Ocupată pînă peste cap să se pronunţe cît mai zgomotos asupra dilemei „e mai bin