Fie şi la o privire superficială, se poate observa că liniştea defineşte aceste ultime zile ale anului social-politic şi economic 1992. Aflaţi în vacanţă, parlamentarii se luptă din răsputeri cu elementele dominante ale momentului : cârnaţi şi caltaboşi. Au toate şansele unei victorii istorice asupra acestora dat fiind că legile, a căror dezbatere şi votare le cade în sarcină, nu i-au ostenit prea mult până acum.
Preşedintele, premierul, miniştrii n-au nici ei prea mari bătăi de cap. Singurele acţiuni cărora trebuie să le facă faţă în acestă perioadă – colindele şi recepţiile – nu par a le ridica probleme prea serioase. Această linişte îşi are explicaţia în specificul momentului.
Între Crăciun şi Revelion stau câteva zile lucrătoare pe care românul, îndeobşte risipitor cu timpul, le sacrifică fără să clipească. Exponenţi ai naţiunii, politicienii noştri trăiesc într-o deplină vacanţă intelectuală încă de la Crăciun. Destinderea din acest final de an nu-şi epuizează explicaţia prin starea specifică sărbătorilor de iarnă. Ea defineşte nu numai acest moment, ci şi întreg anul social-politic şi economic 1992.
O simplă raportare a anului pe cale de a se încheia la ceilalţi doi ani postdecembrişti, 1990 şi 1991, se evidenţiază limpede o spectaculoasă diminuare a tensiunii social-politice. Acesta deşi 1992 e anul unor evenimente politice majore, în alte împrejurări producătoare de convulsii: alegerile locale, ruperea FSN, venirea Regelui, alegerile generale, formarea unui nou guvern. Pricipala cauză a acestei impresii ţine de absenţa mişcărilor de stradă.
Chiar şi cele, câteva, care s-au desfăşurat, n-au mai avut spectaculozitatea de altădată. Din acest punct de vedere, liniştea e un semn pozitiv. Ea exprimă un fenomen definitoriu al anului 1992: transferul bătăliei politice din stradă în cadrul instituţiilor ordinii de drept. Regulile jocului democrati
