După ce-a văzut filmul la premiera lui mondială, găzduită de oraşul neozeelandez Wellington, regizorul Bryan Singer (The Usual Suspects, X-Men) a binevoit să declare: „Sînt foarte invidios pe framerate“. Pe profesionişti îi înţeleg. Empatizez, de altfel, şi cu spectatorii cărora framerate-ul în cauză – 48 de cadre pe secundă, în loc de 24, cît numără formatul clasic – le-a întors stomacul pe dos şi le-a dat ameţeli 3D greu de anticipat de televiziunea full HD a viitorului. Căci, în fond, despre asta este vorba. The Hobbit: An Unexpected Journey* e mai puţin un film despre hobbiţi, troli, elfi, orci, dwarfi, goblini, Gollum şi un dragon turbat pe nume Smaug (cu care, evident, nu ne întîlnim încă, întrucît, după 169 de minute de framerate ameţitor, abia am ajuns la pagina 103 a cărţii). The Hobbit este, în primul rînd, o superproducţie despre aventura tehnologiei. E un Avatar fantasy, ca să fiu mai exact.
De remarcat, însă, că „noua capodoperă a lui Peter Jackson“ (expresia le aparţine unor fani turbaţi) e disponibilă şi-n varianta ei normală, cu 24 de cadre pe secundă. E drept, asta reduce la jumătate miza cinematografică şi hi-tech a filmului, dar poate aşa e puţin mai clar ce se-ntîmplă. Iar în prima parte a aventurii – practic, un detaliat studiu etnografic al micii burghezii hobbite şi al Pămîntului Mijlociu în general – nu se-ntîmplă, în esenţă, nimic. Dar nu lentoarea cu care se mişcă fantasticele lucruri de pe ecran e deranjantă. Ci ieftinăciunea ideilor atît de static-repetitive în substanţă şi atît de profunde în cîmpul lor vizual. Presupun că, oricum, ideea principală era ca The Hobbit să arate ca un joc video next generation, iar atunci cînd intervin luptele cu diverse pocitanii din arsenalul lui Tolkien să se şi comporte ca atare.
Monoton şi neinspirat, lălăit şi supradimensionat, acest prequel pe care hype-ul excesiv ni-l făcuse din sta
