Printre idealurile momentului noiembrie 1996, pe care l-am putea numi Revoluţie prin vot liber exprimat, se numără şi abolirea politicianismului din viaţa noastră politică.

După decembrie 1989, românii au luat cunoştinţă de o slăbiciune a democraţiei încropite, slăbiciune ştiută de cei mai în vârstă, care au apucat perioada interbelică, absolut nouă pentru generaţiile mai tinere: punerea intereselor mărunte, de partid, mai presus de interesele generale ale societăţii, ale ţării, într-un cuvânt politicianismul. Politicianismului îi aparţine cramponarea de putere, sacrificarea a tot ce e nobil în plan moral şi social pentru rămânerea în fruntea bucatelor.

Politicianismul include, printre altele, şi tragerea pe sfoară, din motive electorale, a poporului, prin făgăduieli deşarte sau prin comedii ieftine jucate de aşa-zişii bărbaţi politici. Tot de politicianism ţine şi exploatarea sângeroasă a unor lucruri sacre, ce trebuie să stea deasupra intereselor meschine de partid, deasupra ciondănelii politice. În anii Iliescu am asistat la spectacolul jalnic al folosirii fără scrupule a unor valori sacre – de la patriotismul necesar până la măreţele momente ale trecutului – pentru a servi intereselor trecătoare ale bişniţarilor politici ai prezentului.

Am crezut, după noiembrie 1996, că acest politicianism va fi curmat din rădăcină. Ne-am aşteptat de la noii stăpâni ai României să ţină deoparte de izlazul împungerilor între berbecii politici a unor lucruri sfinte pentru noi, românii: Patria, Biserica, Istoria. Din nefericire, noua putere, denunţată de unii jurnalişti ca o palidă copie la indigo a fostei, repetă în chip nefast această exploatare politicianistă a unor lucruri sacre. Un exemplu sugestiv, asupra căruia s-au aplecat deja mulţi condeieri, îl reprezintă folosirea intensivă, până la sleirea deplină, a credinţei strămo şeşti.

Anterior, tot din motive