Regizorul Sergiu Nicolaescu a acordat, în luna iulie a anului 2012, un interviu în care a declarat că, deşi este un luptător şi nu îl sperie nimi, nu mai are cu cine să se lupte.
Să începem cu filmele? E frumos afară, ne-am fi aşteptat să vă întâlnim pe un platou de filmare, nu într-un birou…
Sergiu Nicolaescu: Vremea se îndreaptă acum, dar doar vremea de afară, nu şi vremurile. Din păcate cinematografia trece printr-o criză, iar genul meu de filme se face din ce în ce mai greu.
Nu mai sunt bani?
Sergiu Nicolaescu: Nu mai sunt bani, nu mai sunt condiţii. Eu făceam filme grele, de talie mondială. Circulau în lumea întreagă. Am făcut şi filme străine în România. 27 de filme europene şi unul american.
Nu v-a tentat să compensaţi lipsa mijloacelor prin tehnicile noi de prelucrare computerizată?
Sergiu Nicolaescu: Nu. Pe mine tehnica nu mă impresionează, pentru că eu sunt inginer ca formaţie. Întotdeauna am avut un avantaj faţă de colegii mei din punctul ăsta de vedere. Sunt obişnuit cu tehnica şi cu faptul că aceasta se schimbă, avansează, se modernizează. Dar, vedeţi dumneavoastră, există o indicaţie din partea regizorului, însă contează priceperea omului care face trucajele. Iar acesta uneori nu ştie ce înseamnă film istoric, armată şi aşa mai departe… Nu are cum să iasă ca un film bun, făcut „pe viu”. În filmele mele, eu am mişcări ale armatei care i-au uimit pe americani. Ba chiar şi pe ruşi. Iar ruşii aveau mai mulţi oameni decât mine, aveau chiar şi câte o divizie. Bine, am avut şi eu o divizie „de pace”, cum se spunea, de 5.000 de oameni, la „Mihai Viteazul”. Dar diferenţa dintre mişcările pe care le făceam eu şi ale lor era imensă. Şi ruşii îşi mişcau armatele, dar armatele lor nu se întâlneau niciodată. Ei bine, eu am făcut aceste întâlniri. Mi-am dat seama ce le lipsea ruşilor. Ei aveau un număr de cascadori cu care film
