În „Universul” din 24 septembrie 1889, la rubrica „Notiţe critice”, ţinută de I. L. Caragiale, apărea următorul text:

„Când a fi să dau vreo povaţă unui tânăr român, iată pe care aş da-o:

‘Tinere, să-ţi fie patria scumpă şi sfântă ca şi mama ta! S-o iubeşti şi s-o respecţi din adâncul sufletului tău! Din dragostea şi din respectul tău pentru ea să nu faci vreodată reclamă şi paradă. Ba ai dreptul şi datoria să-i urăşti, să-i loveşti, să-i sfărâmi pe acei fraţi ticăloşi cari, în loc s-o iubească şi s-o respecte ca pe o mamă cuminte, onestă şi severă, o măgulesc şi o exaltează ca pe o bătrână cochetă, nebună...!’

Atât despre patrie - şi sper că’n tot ce am scris nu-şi va găsi despre frumoasa şi generoasa mamă vreo altă tiradă!”

Naţionalismul sforăitor are o lungă tradiţie în România. Cuvinte precum patrie, neam, ţară, popor au fost întoarse pe-o parte şi pe alta cu lopata demagogică. Fie că această lopată a fost limba groasă a politicienilor, fie că a fost peniţa subţire a scribilor. Patriei i s-au făcut mii de declaraţii de către Don Juan-ii dornici s-o siluiască. Din ţâţa naţiunii şi-au supt puterea numeroşi oratori. Caragiale avea oroare de demagogie. Folosirea cuvintelor mari în presă şi în politică îl făcea să turbeze de ironie. N-aş vrea să mă refer în acest sens la celebrele discursuri ridicule ale lui Farfuridi şi Caţavencu din „O scrisoare pierdută”.

M-aş opri asupra unui domeniu, mai puţin cunoscut de marele public, al operei lui Caragiale: corespondenţa sa, reunită în tomul VII din „Opere”, ediţie tipărită de Şerban Cioculescu în 1942 la Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă.

În scrisorile sale, mai ales în cele adresate lui Paul Zarifopol, Caragiale îşi bate joc de ticurile demagogiei naţionaliste. Probabil că ele erau atât de răspândite în epoca respectivă încât dibaciului grecotei îi veneau pe limbă fără să vrea. Multe