Ăi bătrâni dormeau în cămăşi de noapte. Şi ei, şi ele. Pe-aproape de Bucureşti, le zicea fustare. Mai ales celor bărbăteşti, ca un râs perpetuu întru noptatică feminizare, niciodată efeminare, nu de alta, dar, la o adică impulsivă, cămeşa îşi arăta rolul şi rostul infailibile în înmulţirea neamului.

Mâncau păsat şi, dacă aveau, chiar şi cartofi copţi în sobă, adunau copiii la un loc şi se culcau. De-a curmezişul, punând scaune la picioarele patului, spre întinderea odihnitoare a picioarelor alergate şi muncite.

– Dar de ce dormeau toţi într-o singură cameră?, întrebă ea, străfulgerată de o nedumerire, în lipsa oricărui gând prealabil.

– Fiindcă alta n-aveau, îi răspunse bărbatul, nesupărat pe netezimea frunţii femeii lui tinere şi râzând tare a acoperire şi, mi s-a părut mie, a îmbrăţişare.

A venit, a doua zi, una dintre fetiţe, cea de cinci ani, la mine. O trimisese cealaltă, de opt, curioasă foc, însă prea timidă.

– Tu dormi şi-n pat cu tocurile?

– Nu, i-am răspuns, sar din ele direct în pat şi, pe urmă, le aşez cu mare atenţie foarte aproape de picioarele patului, aşa că, de dimineaţă, pot sări la fel de repede, la loc, în ele.

S-a dus şi i-a relatat micuţei curioase, intonând întocmai. Cu toate semnele de punctuaţie. Mi-am amintit de mesajul de Crăciun pe care mi l-a trimis copila mea, aflată la distanţă de două camere de mine, pe telefon. Conţinea şi cuvintele … cât şi. I-am spus în hohote săltate şi strigând ca peste vale că alegerea unei astfel de exprimări include obligatoriu virgula de dinaintea lui cât.

– Stai aşa, că-ţi trimit şi virgula!, am auzit de peste pereţi. În următoarea secundă, am primit un nou mesaj care conţinea numai o… virgulă.

Porţile casei au stat deschise larg şi după ce am ajuns cu toţii. Aşa se face. Asta nu înseamnă că femeile n-au stat în braţele bărbaţilor lor toată noaptea, marcându-i