Plecarea de pe astă lume a lui Sergiu Nicolaescu a iscat, iar ecourile vor continua şi se pot oricând înteţi - o dispută care a maculat acest trist eveniment. Nu mă refer, nici nu merită, la adunătura de mahalagii care au făcut scandal în faţa crematoriului. Era dreptul exprimat cu mult timp înainte de către marele regizor şi reafirmat de familie, de a fi incinerat, iar nu înhumat, pradă viermilor. Încrâncenarea, însă, cu care Biserica Ortodoxă Română i-a refuzat defunctului o slujbă religioasă, ca un punct final după o viaţă în care, cu riscuri proprii, a adus în atenţia publicului, în vremurui grele, Biserica, pune pe gânduri. Cu greu găseşti argumente logice în favoarea unei asemenea atitudini.

Un documentar solid şi obiectiv, publicat de Jurnalul Naţional, trimite, dimpotrivă, la evoluţii în rândul diferitelor religii, care demonstrează că multe dintre ele au adoptat faţă de incinerare o poziţie mult mai laxă, mai permisivă. Calviniştii şi luteranii au acceptat încă din secolul al XIX-lea incinerarea. După controverse dure, Sfântul Scaun de la Vatican a renunţat şi el, în 1963, la interzicerea de către Biserica Catolică a cremaţiunii, admiţând-o alături de înhumare. In Europa, o treime dintre decedaţi sunt incineraţi, iar în SUA 40%. Nenumărate pesonalităţi din întreaga lume au optat, cu limbă de moarte, pentru această procedură. Această evoluţie nu este decât o dovadă că nu puţine sunt cultele care au înţeles că nimic nu-i imuabil ("Omnia fluunt, omnia mutantur"), că lumea şi deprinderile ei se schimbă, că dogmele prea rigide nu pot obstacula la nesfârşit gândirea, iar interdicţiile discreţionare, în religie, ca şi în alte domenii, nu fac decât să-i îndepărteze pe oameni, să-i trimită spre zone mai mobile, mai permisive, mai evoluate.

Greu de înţeles comportamentul îngheţat al Patriarhiei Române, al Sfântului Sinod al BOR, care s-a mulţumit să em