Discursul despre "starea naţiunii" reprezintă un altoi de tradiţii pe care România le cunoaşte doar din cărţi, nu şi din propria practică a democraţiei. Dacă este să o fixăm în timp şi spaţiu istoric, naşterea acestei proceduri este legată de momentul istoric în care exercitarea puterii suverane, adică a Suveranului!, a fost delegată celor două ramuri, Executivă, reprezentată de Guvernul Majestăţii Sale, şi Legislativă, reprezentată de Parlament, condus nominal, însă, tot de către Suveran. În mod intenţionat sunt folosite referinţele supra-aglomerate la Suveran, pentru că tradiţia aceasta a fost creată de logica gestiunii puterii în monarhiile care au făcut trecerea spre democraţie, cea britanică oferind, de departe, modelul de referinţă cel mai complet şi complex. Pînă în ziua de astăzi, pentru a marca Autoritatea Suverană a Regelui (Dreptului Divin!) drept sursă pentru legitimarea exerciţiului autorităţii de administrare a treburilor publice, capul încoronat al Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord prezintă în faţa Parlamentului, reunit la des­chiderea fiecărei noi sesiuni, Dis­cursul Tronului. Obiectivul său este de cea mai pură esenţă politică, adică prezentarea obiectivelor (priorităţilor) de guvernare. Marcată de originile sale britanice, democraţia americană a consacrat şi ea această practică, plină de miez, chiar prin Constituţie. Aici, Preşedintele ales al Statelor Unite a luat locul Capului Încoronat. Pentru că Uniunea este entitatea condusă de el, discursul se referă la Starea Uniunii! Fără excepţie, de la primul Preşedinte al Statelor Unite şi pînă astăzi, deţinătorii mandatului s-au achitat de această obligaţie care nu ţine de modă, de exerciţii de PR sau de simplă tradiţie, ci este parte intrisecă, chintesenţă, a procesului politic şi de guvernare. După 1990, Constituţia României a creat un spaţiu pentru o asemenea practică, o modalitate