În anii ’80, sistemul era un educator destul de coerent. Buratino, Gavroche, Huckleberry Finn, Pip: eroii copilăriei mele aveau, fără s-o ştie, convingeri de stânga. Nimic nu era mai clar decât că investigaţiile lui Sherlock Holmes pun în lumină putrefacţia lumii capitalismului.

Poliţiştii londonezi sunt stupizi şi meschini; în Londra – centrul acestei lumi - , au loc crime peste crime. Totul se întâmplă, de obicei, din cauza unei moşteniri, a unei fraude bancare, în general a capitalului şi a proprietăţii.

Cât priveşte SF-urile lui Jules Verne, cu aerul lor de utopie mecanicistă, ele erau o trimitere anticipativă la lumea de vis în care trăiam, lume în care totul era posibil (numai că în viitor). Indiciile ideologice directe nu lipsesc nici ele. Dick Sand, din Căpitan la 15 ani, luptă împotriva sclaviei.

Bineînţeles, autorii acestor personaje nu erau obligatoriu comunişti. Unii dintre ei erau „doar” anticolonialişti. După cum ştim însă, anticolonialismul era un front principal în lupta generală pentru pace. A-l recomanda spre lectură pe Dick Sand era un fel de a te folosi de armele duşmanului.

De remarcat că multe din personajele aşa-ziselor cărţi pentru copii erau orfani. Această predilecţie pentru orfani a fost, cred, una din fantasmele cele mai ciudate ale comunismului. Fantasmă, ba chiar program: oare la creşă, la grădiniţă şi chiar la şcoală nu erai educat ca şi cum ai fi fost orfan?

Lucrurile nu stăteau altfel nici cu poezia. La mare preţ era Nicolae Labiş. Nu este întâmplător că una din strofele sale, cea mai cunoscută, de fapt, mi-a rămas înfiptă în creier, ca un fel de manifest al oricărei generaţii:

„Trăim în miezul unui ev aprins

Şi-i dăm a-nsufleţirii noastre vamă.

Cei ce nu ard dezlănţuit ca noi

În flăcările noastre se destramă.”

Poetul care i-a supravieţuit l