Sub pretextul unei prezentări a Bugetului 2013 pe înţelesul poporului telespectator, Victor Ponta a ţinut ieri, 10 ianuarie 2013, un recital mediatic, botezat pompos, starea naţiunii. Obiceiul de a da citire, la început de an, stării naţiunii aparţine preşedintelui american.

Victor Ponta nu e nici măcar preşedinte, d-apoi preşedinte american, iar naţiunea căreia i se publică starea nu e în nici un caz de talia celei americane. Pentru un politician care moare după luminile rampei, acestea sunt însă amănunte fără importanţă. Dînd curs învăţăturii, Nici o clipă fără televiziune, Victor Ponta a mai gustat o dată din dulceaţa fără egal a pădurii de camere video fixate asupra ființei sale.

Despre momentul făcut de Victor Ponta s-ar putea scrie din diferite unghiuri de vedere. Nu voi face greşeala să comentez sublimele proiecte pentru 2013. De 22 de ani, de cînd plivesc cu condeiul paragina democraţiei româneşti, am luat cunoştinţă de numeroase proiecte măreţe care n-au trăit decît o clipă, ce a anunţării lor trîmbiţate.

M-aş referi însă la un aspect mai puţin comentat al acestui moment:

Condiţiile care-i dau lui Victor Ponta şansa nemaiîntîlnită pînă acum în cazul unui politician postdecembrist de a străluci de unul singur, 24 de ore din 24, pe bolta națiunii, fără nici cea mai mică nelinişte că de undeva, din depărtări ştiute, s-ar putea ivi vreun norişor.

În 2003, mă aflam, ca director, în fruntea Postului TV, Realitatea, păstorit de Silviu Prigoană. Conduceam aşezămîntul şi făceam o emisiune de actualităţi seară de seară, şi una de interviu, o dată pe săptămînă. Cum se întîmplă şi azi, notabilităţile vremii primeau de la noi teancuri de invitaţii pentru a participa la taifasuri TV. La un moment dat, de la Cotroceni, am fost informaţi că domnul preşedinte Ion Iliescu s-a gîndit să dea curs invitaţiei de a se lăsa întrebat la emisiunea de interviu