Mă întorc cu gândul în aceste zile, în preajma comemorării, la Anaïs Nin, scriitoarea şi femeia cu care am petrecut poate cel mai lung şi mai frumos timp. Dar mai ales la jurnalul ei, la acel „preaplin” de viaţă care erupe de la un capăt la altul. La acea religie a ei devorantă, iubirea, care îl umple. La cum scria ea, în tren, la coafor, acasă, aproape sub ochii soţului, în intervalul scurt dintre două trăiri. La nevoia aceea teribilă, ca un drog, de a nota totul. Pentru că doar aşa reuşea să menţină un echilibru, să lase în urmă o trăire pentru a face loc altora.Ceea ce lăsa nespus oamenilor spunea jurnalului. Carnetul intim compensa neputinţele şi insuficienţele umane, dându-i „senzaţia caldă” de care avea atâta nevoie. Exista în femeia Anaïs Nin nevoia de a trăi la mai multe niveluri deodată, de a juca roluri multiple, însă nu renunţând la sine, ci divizându-se pe sine, dăruindu-se pe sine altfel, răspunzând dorinţelor diferite. Fiinţă duplicitară, se percepea pe sine inocentă, tânjind în acelaşi timp după trăirea abjectă, animalică. Ea era „prostituata virgină”, „îngerul pervers”, „femeia cu două feţe, sinistră şi sfântă”. Visa la o viaţă paralelă, îşi propunea să ajungă într-o zi pe drumul acesteia, să ţină un jurnal special pentru ea. Dar jurnalul, jurnalul trebuia să însoţească permanent jocurile existenţei, pentru a nu lăsa fiinţa care îl scria să fie singură şi înnebunită în mijlocul experienţelor, pentru ca aceasta să-şi poată permite oricând răgazul reflecţiei şi confesiunii către cel care nu o va trăda niciodată. O existenţă dedicată jurnalului este precum o oglindă pentru aceasta sau un elogiu al ei, căci nu există scriere mai mult fidelă vieţii. Dar nu e numai atât. Anaïs face din jurnal un act creator. Dacă îţi propui să o urmăreşti în întâmplările povestite, şi mai ai şi imaginaţie destulă pentru a o face, realizezi că pentru un singur om realitatea