Ismail Kadare este un autor abonat de ani buni la lista scurtă a Premiului Nobel fiind fără doar şi poate unul dintre cei mai mari scriitori contemporani. Născut ca şi dictatorul comunist al ţării sale, Enver Hodja, în oraşul Gjirokaster, el a mai împărtăşit cu fostul lider al Partidului Comunist al Muncii din Albania încă o pasiune: cea pentru limba franceză. Dar cam la atât se reduce asemănarea dintre ei.

Fără a fi, după propria mărturisire, „un Soljeniţîn al Albaniei", volumele sale au adus, atât cât se putea într-o dictatură în care şi cea mai nevinovată remarcă anticomunistă te putea aduce în faţa plutonului de execuţie, critici la adresa totalitarismului. Într-unul dintre romanele sale mai recente, „Spiritus", apărut în 1996, el vorbeşte despre aparatul represiv al Albaniei comuniste, cu securişti care ajungeau să îşi urmărească "subiecţii" până când îşi dădeau ultima suflare şi chiar până în mormânt.

„Spiritus" a apărut şi în româneşte la editura Humanitas Fiction, în colecţia „Raftul Denisei", coordonată de Denisa Comănescu, în traducerea lui Marius Dobrescu, fost student al lui Kadare, despre care scriitorul albanez a declarat de mai multe ori că este cel mai bun traducător al său din câţi s-au încumetat să-i tălmăcească opera (şi nu e puţin lucru, dacă ne gândim că Ismail Kadare a fost tradus în peste 30 de limbi).

Pentru a-i urmări pas cu pas pe cetăţenii Albaniei comuniste, organele de urmărire nu precupeţeau nici un efort, ca să ne exprimăm în limba de lemn a epocii de tristă amintire, şi investeau în cele mai noi tehnologii în domeniu. Iată un fragment în care erau instruiţi securiştii cu privire la microfoanele ce urmau să fie amplasate practic peste tot, nelăsând nici un loc nesupravegheat: „Înainte de a explica ce sunt «vocile», cum le spusese la un moment dat, inginerul vorbi sumar despre calităţile lor. Spre deosebire de cele