Ce-ar putea să ne mai spună Lance Armstrong în interviul cu Oprah Winfrey de joi și să ne uimească atît de tare?
Ne-am întrebat cu toții – toți cei cărora le pasă puțin de fenomenul ciclism sau de fenomenul doping – de ce tace Lance Armstrong? Iar acum, cînd s-a hotărît, în sfîrșit, să vorbească, întrebarea este cam aceeași.
Interviul miroase bine de tot a bani, a comercial cu tot ce implică acest lucru, a dramatism menit să curețe măcar puțin imaginea celui mai pătat om din istoria dopajului. Presa americană se așteaptă ca fostul mare ciclist, de șapte ori la rînd cîștigător al Turului Franței, să recunoască faptul că a jucat urît. Întoarcerea lui Armstrong către public și disponibilitatea de a mărturisi, puțin-puțin, par a fi strategia de împăcare cu lumea furioasă și mai ales cu forurile sportive internaționale care i-ar putea reda permisiunea de a concura din nou în competițiile de triatlon, pe care le iubește mult în ultimii ani.
Toată lumea așteaptă cu răsuflarea tăiată ce întrebări are de pus Oprah Winfrey și ce răspunsuri are de oferit Lance. Se vor schimba multe în percepția generală, la nivel de nuanțe, la nivel de straturi ale vinovăției, la nivel uman. Vor conta mult privirea, tonul vocii, alegerea grijulie a cuvintelor, poziția mîinilor. Pentru alții însă, apariția lui Armstrong nu este decît un filmuleț artistic, pus la punct în detaliu, pregîndit, o mișcare de PR plănuită și aplicată după manual. Și tocmai această sugestie, adevărată sau nu, îi va împiedica să-și sucească părerea, mai ales în bine.
Pentru ei, Lance va rămîne cel mai celebru hoț. Cel care a ridicat dopajul la rang de industrie. Cel care a beneficiat de pe urma unor povești la limita morbidului, cu trafic de sînge și alte detalii demne de Hollywood, proiect care se va desăvîrși cu siguranță, mai avem doar 2-3 ani, maximum, de așteptat.
Nu am habar cine va b
