Se redefinesc, de data aceasta în teren şi nu într-un war game, modalităţile în care se poartă un conflict, răspunzând datelor cu totul noi şi dezvoltărilor foarte rapide în domeniul ameninţărilor neconvenţionale, devenite acum prioritare, printre care şi terorismul.
De la războiul din Vietnam încoace, treceând prin Irak şi Afganistan, acum ăn Mali şi Somalia, se vede că structura forţelor armate pregătite pentru a acţiona pe teatre de luptă extinse, dar în format clasic, nu mai pot răspunde integral unei realităţi care a consacrat un nou tip de inamic: grupările teroriste.
Au început ca organizaţii mici cu celule cuprinzând maximum zece-cinsprezece persoane, folosind resurse puţine şi acţionând doar în scopul de a da lovituri exemplare, cu cât mai mare impact public, naţional şi internaţional.
Aceasta a marcat "anii terorii", anii '60-'70, ocazie cu care comunitatea internaţională avea să realizeze cu stupoare că ceea ce, la început, fuseseră doar organizaţii strict naţionale, cu luptători selectaţi din câteva ţări din Orientul Mijlociu şi Maghreb, deveniseră foarte rapid pe de o parte organizaţii acţionând în reţea, pe de altă parte bază de recrutare pentru o serie de elemente fanatice provenite din diferite ţări europene sau din SUA.
În plus, de decenii, pe modelul Hezbollah sau Hamas, mişcările respective au deschis un nou tip de activitate, extrem de real şi de amplu, cel social, fiind, pentru multe zone şi extrem de multe familii, singurul sistem de securitate socială existent. Finanţează nu numai familiile sărace, nu numai pe cele ale celor ucişi în diverse acţiuni, dar şi tineri trimişi la studii la marile universităţi ale lumii precum şi o întinsă reţea de propagandă, iarăşi cu precădere în Europa şi SUA.
Aceasta le permite o dizolvare absolut reală în sânul populaţiei, ceea ce face ca identificarea ş
