Obiceiul de a „citi“ caracterul unui om în trăsăturile lui fizice a fost ridicat de unii la rang de ştiinţă. Cât de relevantă este însă culoarea ochilor sau forma nasului rămâne discutabil.

„Să te fereşti de omul roş, iară mai ales de cel spân cât îi putea!“, îşi sfătuia fiul cel mic împăratul din „Povestea lui Harap Alb“. Folclorul românesc abundă în asemenea etichetări care pornesc de la trăsăturile fizice ale unui individ. Oamenii roşcaţi şi cei şchiopi sunt consideraţi „însemnaţi“ şi trebuie să-i ocoleşti cât poţi, se mai spune în popor.

De altfel, există şi o superstiţie legată de roşcaţi: dacă-ţi intră în casă în prima zi din an, îţi vor aduce ghinion tot anul. Apoi, tuturor ne-a ajuns la urechi expresia „ochii verzi niciodată să nu-i crezi“ sau credinţa unora că femeia cu buze subţiri este rea. Poate că nu credem prea mult în ele, dar, inconştient, aceste elemente ajung uneori să ne influenţeze percepţia asupra persoanelor din jur.

De la folclor la ştiinţă

Oamenii au găsit trăsături de caracter în cele fizice încă din Antichitate. În China Antică, de exemplu, se credea că fizionomia este o reflectare a sulfetului, iar în Evul Mediu, frumuseţea era ridicată la rang de virtute, iar urâţenia – un semn al răului. Mai aproape de epoca modernă, în secolul al XIX-lea, a apărut o pseudoştiinţă numită frenologie care pretindea că poate determina facultăţile fizice ale unui individ după forma craniului. Atât de mult a fascinat frenologia în epocă, încât i s-a găsit şi o aplicabilitate: presupuşii criminali erau judecaţi doar pe baza acestui criteriu.

Disciplina care pretinde că poate aprecia caracterul omului după înfăţişarea lui fizică, îndeosebi după trăsăturile feţei, se numeşte fiziognomonie şi corelează cu personalitatea aproximativ 100 de trăsături. Iată care sunt cele mai importante dintre ele:

Sprâncenele. Despre persoanele car