Mircea Cărtărescu este un scriitor român. Poet, prozator, eseist, publicist. S-a născut în Bucureşti, a fost între membrii importanţ i ai „Cenaclului de luni”, reprezentant (de seamă, dacă îmi este permis să spun!) al „generaţiei 80” din literatura română. E prezent în manualele şcolare cu cîteva texte, şcolarii „de la vîrsta liceului” îşi încearcă astfel dinţii în tăria literaturii române actuale.
Depinde de calitatea profesorilor dacă această literatură prinde la minţile necoapte, sau va fi privită ca pe o trăsnaie, o ciudăţenie, un lucru exotic peste care trec oarecum deranjaţi (plictisiţi), ca să se întoarcă la ce ştiu ei mai bine. Eventual să se mai şi amuze de ce l-a dus mintea pe autor...! Dar nu despre asta vreau să vorbim, ci despre faptul că scriitorul Mircea Cărtărescu a ajuns pe lista lungă/ scurtă a propunerilor pentru cîştigarea Premiului Nobel pentru literatură. Să fie aceasta o bilă albă pentru literatura română actuală? Sau pentru Mircea Cărtărescu? S-ar părea că nu. Dimpotrivă....!
În zilele în care Fundaţia Alfred Nobel şi juriul aferent discutau candidaturile pentru prestigiosul premiu, iar numele lui Mircea Cărtărescu a fost anunţat între cele posibil cîştigătoare, nu mai contează la ce poziţie în estimări, în ţară a început un freamăt. S-a plecat de la întrebarea „cine e acest Cărtărescu” şi cum de a ajuns aşa de departe? Prin ce „învîrteli”? Cine îl susţine? Imediat a fost descoperit faptul că Institutul Cultural Român i-a finanţat (parţial) cîteva traduceri în limbi de circulaţie europeană, traduceri care l-au adus, firesc, în postura de a fi pe „lista Nobel”.
Tot felul de „şoumeni”, ziarişti, băgători de seamă, figuri jalnice care se perindă pe la televiziuni, precum nişte „călugări trăistari”, dintre cei care trăiesc din mila publică, au început să-şi dea cu părerea. Cu una, două zile înainte de a se pronunţa „juriul Nobel